Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Pagini de probă:
Creştetul gheţarului de Constanţa Buzea


10 ianuarie 1971

9,30. Autogară, sala de aşteptare. Maşina pentru Chicago trage la peron abia peste o jumătate de oră. Până aici am venit cu taxiul, ca să nu ne rătăcim, din necunoaştere, în Iowa City. N-avem mărunt. Schimbăm şi pierdem vremea la jocurile mecanice. El trage la rame, eu doar mă uit cum joacă şi pune pasiune maximă, şi se ambalează ambiţionând, nu cumva să piardă. Fără chef, privesc împrejur sala. Pe trei rânduri, câte patru fotolii de nichel şi plastic roşu. Lume puţină. Se aude taxatorul automat de tichete. Linişte. Nerăbdător, Adrian se plimbă, mută bagajele, iese pe-afară. în faţă, o fabrică cu plafoane de sticlă. Suntem pentru prima oară în această zonă a orăşelului. O crainică anunţă sosirea maşinii de Cedar Rapids. Sala se goleşte şi parcă se face mai frig. Avem o imensă valiză galbenă. O predăm la bagaje. îmbarcarea ei nu ne priveşte, există un serviciu special, care intră în costul tichetului. }ăcăne o maşină de calculat, apare un călător. Pe pereţi afişe publicitare, reclame, peisaje de vis. Ne-am blazat, nu le mai dăm atenţie ca la început. America are ticurile ei. îşi fac apariţia două chinezoaice. Râd subţirel, dar vorbesc între ele neverosimil de gros. Ne vine să râdem şi le întoarcem spatele. Se amuză şi ne amuză. Afară, zăpadă murdară, un telefon insistent, voci, câţiva tineri pletoşi cu cizme la modă din piele de porc. Şi câţiva vârstnici îmbrăcaţi în haine de stofă în carouri mari viu colorate. Bagaje elegante pe pardoseala mereu ştearsă de zăpada adusă de noii sosiţi. Adrian se plimbă preocupat, cu mâinile la spate, nerăbdător. Apare şi autobuzul, dar mai e până când ne vom urca. Brusc toată lumea începe să vorbească tare. Tălpi lipăie, ziarele groase sunt închise cu mare foşnet, cele mai multe sunt aruncate la coş. E duminică...



11,15. Oprim în Dubuque. Orăşel urât, stilul străvechi american. Impresionantă silueta unei biserici. Cafenele cu tineri degajaţi. Coboară numai în cămaşă. Se întoarce răcoros. Schimbăm şoferul, urcă lume nouă: o copilă şi o bătrână de mici dimensiuni, care se-aşează ceva mai în spate, strategic, lângă cabina veceului. Deschidem un ziar ilustrat. Se poate fuma. în California e cald. Nixon se plimbă în trening, cu picioarele goale pe plajă. în Dubuque fetele poartă jaguar sintetic, baticuri de mătase şi un fel de colivii speciale pentru coc. Dar uite şi o pălăriuţă cu fundă pe un cap foarte rotund cu tunsoare măruntă. Un negru îşi duce claia împâslită ca o vatelină dată cu fixativ. Blondele preferă verdele. Pornim la drum. Pe o turlă pătrată o antenă tv. Un buldozer pe un şantier protejat de garduri metalice. Pe la 11,45 ne înscriem pe autostradă...

Pod grandios peste Mississippi. Ca un templu metalic cu coloane. Apa, vălurit îngheţată, curge doar prin preajma podurilor, cinci la număr, şi pe care le-am contemplat într-o frumoasă perspectivă până în zare. Dincolo de fluviu, Moline, orăşelul pe care l-am vizitat luna trecută. Atunci mi se păruse frumos, dar e destul de murdar în zona comercială. Pe drum, din loc în loc, autobuzul este cântărit. Probabil pentru taxe de trecere prin porţiunile particulare de autostradă. ,Cântarele" sunt ca nişte cabine în care maşinile intră, se opresc pentru câteva secunde. Călătorii sunt ori foarte tineri, ori vârstnici. Vârsta de mijloc e absentă, se deplasează la mari distanţe cu mijloace rapide şi costisitoare. Bătrânii nu agreează avionul, iar tinerii sunt sensibili la diferenţele de preţ. De la 9 la 30-40 de dolari. Reclame stridente, o turlă cu clopot, porţiuni cu zgură. Moline e clădit pe coline dulci. Pornim. Rămâne să mai notez la următoarea oprire...



13,00. Pauză de masă 35 de minute. Se merge la restaurant. Cei rămaşi în autobuz se mişcă de colo-colo, destupă cutii. Adrian ia aer. Şi-a tras haina maro în care pare mai suplu. în ultimul timp e neliniştit şi din nou nu doarme bine. Trebuie că ceva e pe cale să se întâmple, şi nu-mi spune ce. Aici, sute de maşini particulare. Este duminică! Asediaţi într-un ocean de maşini americane cu boturi lungi, masive, cu stabilitate foarte bună. Maşini sigure care trec cu bine prin accidentele uşoare. Maşini în care nu ai cum să mori. Maşini confortabile care nu se răstoarnă. Dichisite cu tv, radio, frigider... Avem la noi crenvurşti, pâine nesuferit de dulce, banane. Pere, mere, bere, nectar de caise, Seven up. El e neras. Mi se face somn. Aliniere de moteluri - rulote detaşate şi vagoane. Căsuţele de popas şi benzinăria dispar pentru câteva minute. Mi-e ciudă că picotesc. Adormim în tic-tacul discret al aparatelor de bord...



Mă uimeşte urâţenia femeilor de modă veche. Trupuri uscate, stranii, în contrast cu stilul american abundent. Se pare că numai cu o generaţie, două, în urma noastră, timpurile şi gusturile erau pe-aici mai austere. Cum ieşi în provincie, strălucirea de afiş a pletelor luxuriante e ca şi inexistentă. Ca şi cum toate frumuseţile locale ar fi migrat spre marile centre. Cele rămase pe loc conservă un gust fără şansă. Pot fi adunate ca exponate într-un muzeu al coafurilor cu bucle ca nişte ghemotoace de lână . Creţe ca nişte mieluşei. Sunt gata să cred că atunci când picotesc, America alunecă în trecut...

Dorm o vreme. Acum 20 de minute treceam prin Morrison. Un câine mare, înhămat, trage un bidon roşu. Face reclamă unei benzinării. Un câine în carne şi oase!

Autocarul cu care ne deplasăm aparţine companiei ,Ogarul cenuşiu". Pe tichetele de călătorie e imprimat un ogar alergând. La popasuri sunt locuri amenajate pentru joaca prichindeilor, sub câţiva arbori subţiri. Nişte vârstnici se preumblă. Femeile sunt îmbrobodite cu eşarfe de mătase. în Iowa se înfofolesc cu şaluri de lână. Acolo n-am prea văzut bătrâni. Fiind centru universitar, tinerii sunt peste tot, executând treburile oraşului, aprovizionare, transport, comerţ, curăţenie. Toate serviciile sunt în mâinile lor. învaţă, dansează, sunt veseli, adoră muzica modernă, se căsătoresc, fac copii, trăiesc din munca lor. La Universitate, în sălile de studiu îşi aştern pe jos un fel de blăniţe pe care se aşează turceşte, aplecându-se deasupra caietelor şi cursurilor tipărite. La seminarii rareori stau pe scaune. Preferă să se aşeze direct pe mochetă, rezemându-se de pereţi. Fumează, beau cafea de la automat în pahare de plastic de unică folosinţă. N-au prejudecăţi în nici o direcţie. Noi suntem atât de rigizi în studenţie, ne sunt impuse uniforme decente. Aici se stă şi cu picioarele pe pereţi. Nici nu le trece prin minte că prin alte părţi ar putea fi altfel decât la ei. Au o mare disponibilitate de a te asculta cu amabilitate. Sunt săritori, generoşi, studioşi şi blânzi. Cei cu care am intrat în vreun mic conflict sunt veniţi din altă parte a globului, ca şi noi. într-un bufet, o chelneriţă, care a refuzat să ne schimbe porţia de ficat, care ni s-a părut că nu arată bine. Şi un portar de hotel care n-a vrut să ne închirieze palete de ping-pong...



11 ianuarie 1971

Chicago. Ne-au închiriat o mansardă pe Woodlawn Av. 5707. La 5711, casa familiei Mircea Eliade. Se pare că la 5707 au locuit şi ei când au sosit din Europa. Micul apartament e vechi, un pic tocit, cu lemnăria înecată de vopsiri succesive. Dar pentru trei săptămâni cât o să rămânem aici, nu putea fi găsit ceva mai potrivit.

Să vedem pe ce contăm. Chiria s-a rezolvat. Avem şi puţină mobilă, un frigider şi bucătărie, dormitor, sufragerie, vestibul şi baie. Doamna Eliade a pregătit locul, înzestrându-l cu câte un amănunt emoţionant. Măsuţa din lemn alb din baie, ca şi scrinul din dormitor, sunt acoperite cu ştergare româneşti. Iată şi o scoarţă sobră şi moale, de lână. Şi faţa de masă din sufragerie e cusută cu motive româneşti. Rotund, geamul băii e pictat, imitând vitraliul. Dulap în perete, uşă cu oglindă, prosoape cafenii, cadă cu tălpici şi draperie de plastic. încăperea e azurie...

S-a făcut noapte. Foşnetul străzii, prezent, în cartierul select, academic. Oraşul - poluat. Ne splăm des pe mâini. Supraîncălzit, aerul din apartament ne deshidratează, ne usucă nările şi retina. Noaptea vin valuri de umezeală dinspre lac. O ceaţă care se amestecă cu fumul...

Am sosit aseară. La 5711 se auzea muzică. Concert Dinu Lipatti. ,Nici eu nu ştiu de ce, aşteptând venirea voastră, l-am ascultat toată ziua pe acest băiat care s-a stins atât de tânăr". Cristinel e o doamnă frumoasă. Ne tratează cu multă familiaritate. Ne-a condus, ne-a arătat, ne-a dat detalii şi îndrumări, după care ne-a lăsat singuri, să ne acomodăm. Ea s-a ocupat de amenajare, a pus perdele, a adus prosoapele şi şi lenjeria albastră, abajurul, preşurile şi vasele. Frigiderul - plin. încercăm să ne obişnuim. Ni se pare prea cald peste tot. Nu ne putem odihni de oboseală şi emoţie. Ne invită la cină, să fim împreună, să vorbim. Le oferim un disc şi două şervete ţărăneşti - darul nostru modest. Ascultăm discul, le arătăm fotografiile copiilor noştri, răsfoim cărţi. în păhărele cu picior de argint bem câţiva stropi de şliboviţă...



12 ianuarie 1971

Pe piloni de marmură oblic suitori, clădirea impresionantă a primei Bănci Naţionale. Ora 11 ne găseşte în holul acestei instituţii, unde încercăm să schimbăm cecul bursei şi nu reuşim. Aici, lume multă, în special bătrânet în aşteptare pe bănci din aceeaşi marmură, acoperite cu perne negre de piele. După eşecul de la ,First...", pe la 13 ne plimbam pe străzi. Cu doar 31 de cenţi (˘) cumpărăm o cerneală blue-blak. Ne plac până la extaz papetăriile şi produsele de papetărie. Abundenţă şi varietate. Privim aiuriţi la luxul general, şi încercăm zadarnic să nu ne îmbolnăvim sufletul. La un moment dat se întâmplă, în apărare, un fenomen de saturare. Intervine şi lehamitea...

încercăm la Harrys. Poliţie peste tot. Se apropie un poliţist şi mă priveşte cum scriu. Fără suspiciune, gândesc, apoi se îndepărtează. Dacă aş fi fost educată în spirit american, ar fi trebuit să-i acord un zâmbet strălucitor în care s-ar fi citit că ,totul e în ordine". Dar noi suntem sobri şi ţepeni, cu rudimentele noastre simpliste. Totuşi în multe din mimica şi gesturile celor de-aici, în expresiile lor automate, este un mărunt fals al civilizaţiei. Rămâi interzis când vezi că un asemenea zâmbet luminos durează nu mai mult de o secundă, ca să se închidă, ca apa pe lac, fără măcar să facă vibraţii în cerc, fără să rămână şi să semnifice participare sufletească, memoria chipului celuilalt când îţi răspunde la o întrebare, ori vrei pur şi simplu să-l depăşeşti pe stradă într-o aglomeraţie. Poliţistul nostru, probabil că nu mai văzuse în peisajul unei Bănci o femeie care scrie într-o agendă, o bună bucată de timp, şi nu se ridică să plece, să fie activă, să-şi urmeze în timpul pentru toată lumea preţios, interesul pentru care a ieşit din casă. Adrian nu se vede nicăieri. El este pe undeva, rătăcit sub acest vast plafon metalic prin reţeaua căruia se filtrează lumina de neon. Poliţiştii par toţi şerifi, cu steaua luxoasă de pe pieptul lor, în partea stângă. La birouri, fete ireal de frumoase, de o graţie absolută, superb fardate, răpitoare în paradisul muncii lor, plin de calculatoare. Şi aici, acelaşi du-te-vino de oameni în vârstă, unii chiar ramoliţi şi demodaţi, în blănuri destul de ciufulite. Funcţionărime - oameni de culoare. Negrese, şi ele teribil de frumoase. Incredibil, fac concurenţă celorlalte, din toate punctele de vedere. Toate cu picioare lungi, fascinante şi amabile cu oricine le-ar solicita serviciul, fie el şi-un nenorocit în zdrenţe. Amabilitate şi eficienţă, fără urmă de compasiune însă, care l-ar jigni pe solicitantul sărac...Adrian a dispărut cam de multişor. Am intrat aici într-o doară, să ne încercăm norocul. încep să cred că a reuşit să schimbe cecul. Bursa noastră ar fi trebuit să fie sosită în Chicago, dar uite că a întârziat pe drum. Şi dacă n-a sosit, şi dacă nu soseşte, obligatoriu unul din noi trebuie să se întoarcă s-o ridice din Iowa. Supercomputerizatul sistem se mai defectează uneori. Dar de ce tocmai la noi? Suntem puţin panicaţi...



în seara asta, din nou împreună cu Cristinel şi Mircea, care i-au invitat şi pe soţii Emanuel Vasiliu, aflaţi ca şi noi în Statele Unite. Pe Vasiliu l-am avut profesor în studenţie, la cursul de gramatică istorică. Eliade evocă întâlnirea sa cu E.V., sosit prima dată la Chicago. - ,Ce mai e prin ţară? Ce mai face cutare?" Şi Vasiliu răspunde la toate invariabil, că nu ştie. Mi s-a părut speriat. îi era frică să vorbească? Ca profesor de gramatică istorică, la Bucureşti, era foarte cumsecade. Nu făcea ,prezenţa", nu teroriza pe nimeni. Ne avertizase chiar de la primul curs că materia lui nu este plăcută pentru toată lumea. ,Nu vă oblig să faceţi pasiune pentru cursul meu, nici măcar de dragul meu. Staţi liniştiţi. Nu aveţi nici o grijă, la examen veţi primi toţi notă de trecere!" Rămăsese grav, aproape imobil, la catedră. Nouă nu ne prea venea să credem că vorbeşte serios. Dar chiar de la al doilea curs, sala era mai mult goală. Era o prezenţă calmă, vorbea egal. Aveam bănuiala că noi, studenţii, nu contam prea mult pentru el. în realitate însă, era sfios, şi aşa este şi aici, la Chicago. Eliade ni-l divulgă, ni-l descifrează cel mai corect. îi revedem astă seară, veniţi împreună cu două tinere românce studente aici...



Tren electric, care ne deplasează rapid spre centru. Cu numai patru vagoane, făcând un zgomot infernal de fierărie veche, operă a altor timpuri, cu lampioane de sticlă mată. Larg în interior, cu banchete din bambus, cu conductor invizibil, şi care nu dă drumul maşinăriei decât când toţi cei patru supraveghetori de vagon îi confirmă semnalizând că totul e în regulă. Au toţi uniforme foarte frumoase, dar ei sunt grăsulii şi conştiincioşi. Călători destul de puţini. Trenul ne zguduie fără menajamente. Cei mai mulţi se cufundă în lectura ziarelor. Numele staţiilor este anunţat prin microfon. Călătorii nu se uită unii la alţii. îşi văd strict de gândurile şi de treburile lor. Coborâm la staţia 57...

Cele mai ieftine fructe, banalele...

Apare Adrian plin de speranţă că s-ar putea să schimbăm aici cecul. îşi scoate pardesiul şi pleacă din nou. Acum eu nu mai par de una singură în context. Cu pardesiul lui împăturit lângă mine pe bancă mă simt în siguranţă. Pleacă din nou şi revine victorios. Mergem să înfulecăm nişte turte excelente cu sirop...



16 ianuarie, 1971

Chicago. Nici o zi nu seamănă cu alta, meteorologic vorbind. Una cu ceaţă, alta cu ploaie, alta geroasă, alta cu ninsoare, alta briliant. Totul e foarte vechi în mansardă. O improvizaţie. Avem şi o terasă cu scară care duce în curtea din spatele vilei. Uşa către terasă are o piedică cu lanţ rezistent de alamă. Bucătărioara se izolează de rest printr-un burduf de plastic, prin care trecem ca printr-un acordeon. Dacă stăm acasă, citim şi ascultăm muzică. De vreo două zile nu mă simt strălucit. Adrian o însoţeşte pe Cristinel prin magazine. Au adus cafea râşnită, un ibric, fructe şi o râşniţă turcească cu manivelă. Termin de citit La ţigănci. încă o seară cu ei, cu sarmalele noastre în cuptorul lor. Şi cu şampanie. Mircea nu bănuia ce surpriză îi pregătim, deşi după miros... când a intrat pe uşă le-a reperat: ,Unde, unde, unde sunt? Aici miroase a sarmale!" Extraordinar. Ce surpriză! Mulţumesc! Astă seară vom mânca bine!" Iar când le-a văzut aburind în farfurii, a mimat ameţeala, extazul. Cristinel recunoaşte că nu ştie să facă sarmale. E frumoasă, fermecătoare, plină de naturaleţe, spontană. Ochi imenşi, senini, o Domnişoară Pogany. Subţire, înaltă, cu părul uşor întors în bucle grele, aproape albe. Contribuie la fast cu o mămăliguţă delicioasă...

Tipărit în ^69, în ţară, volumul La ţigănci a primit bunul de difuzare abia acum o lună. Nu pricepe de ce atâta întârziere, şi-i cere lui Adrian să-i explice anomalia. Este îndreptăţit să fie intrigat şi să-şi imagineze ce e mai rău. Spune: ,Eu nu mai am 25 de ani, mă grăbesc! Şi nici nu s-a scris nimic, absolut nimic, despre această carte. Bună, rea, dar să se fi scris"...



Chicago este un gigantic furnicar peste care ninge degeaba. E o fierbinţeală ce se degajă din miezul lucrurilor, anulând insistenţele cerului înfrigurat. Tot timpul auzim avioane. De departe răzbate până la noi huruitul trenului electric. Doi copii cu doi câini superbi aleargă pe stradă. Eliade se interesează dacă noaptea nu am fost stânjeniţi de urletul unui câine. Mai degrabă de sonorul agasant al maşinilor de poliţie...

Mi-am aşezat pe un pervaz fotografiile copiilor. Lumina puternică le dă transparenţă. Răsfoim tot felul de reviste luate în vraf de la Eliade. Compunem scrisori. Plănuim să ajungem la Muzeul de Artă. Să facem turul oraşului împreună cu Julianna Geran, studentă aici. Ne poate conduce şi arăta. Şi lacul, şi panorama Chicago-ului, de pe terasa unui building. Julianna are 24 de ani şi e stabilită aici cu familia. Ştie româneşte, ungureşte, e puţin negruţă şi simpatică, cu gură mare şi râs spontan, contagios. Cearcăne care se adâncesc după miezul nopţii. îi plac bancurile şi încearcă să spună şi ea bancuri. Se antrenează uşor în orice direcţie. îi place societatea. Ea este una din studentele cu care au venit la Eliade soţii Vasiliu. Cealaltă, o Ionească. Normal să i se spună la hotelul la care stă, Aionescu. Amuzant! Sosită aici din septembrie, pentru cinci luni, pleacă spre Bucureşti pe 24, luna asta. O exasperează faptul că trebuie să plece. Mi se pare o figură cunoscută. Parcă am zărit-o la Bucureşti, la facultate? E la curent cu foarte multe lucruri de pe-aici şi îi face plăcere să ne iniţieze...

Venind vorba de soţul doamnei Aionescu, Vasiliu relatează confuz o poveste din care, pas de înţelegem ceva: ,- El n-a putut să vină. Nici nu poate să vină în America! Dacă eu plec, mai ales dacă eu părăsesc America, el nu poate să vină!" - ,Bine, dar nu-i poţi aranja şi lui o bursă acolo unde eşti acum?" - ,Nu! Pentru că eu plec. Trebuie să plec. Nu, el nu poate ajunge până aici!..." Nici fata nu părea să fi fost încântată de eventualitatea venirii aici a soţului ei. Părea, la prima vedere şi în tonul vocii, că între ei doi numai ea merita să fie aici... Acestea fiind spuse, Vasiliu se retrage uşor speriat într-o muţenie care nu putea avea decât două motive. Şi din acestea două, numai unul rămâne în picioare. Cum prost vorbitor nu poate fi, ci numai puţin timid, rămâne valabilă prudenţa din frică. Şi el, şi soţia lui, se tem şi de umbra lor şi sunt apăsător de tăcuţi. Eliade, în consecinţă, nu-i timorează. Dimpotrivă...

Mare surpriză să ne revadă aici, după vremea studenţiei! Are ochi albaştri cumsecadele nostru domn Vasiliu, căruia după numele său mic îi spuneam cu toţii Immanuel Kant Vasiliu. Cu faţa împrejmuită de-o barbă neagră, cu lentilele groase trase peste ochi, nu ai fi bănuit niciodată că posedă nişte irişi de un albastru atât de intens. Chiar şi tăcerile lui contribuie la confuzie...

După unu noaptea, Cristinel ne aduce gustări aşezate cu dichis pe o măsuţă cu rotile. Adrian prelungeşte, oriunde s-ar afla, programul, vorbind fără să istovească, făcându-se fermecător, urmărind să se absoarbă în atenţia celorlalţi. Citeşte din poeziile lui, şi după fiecare, Eliade exclamă: ,- Dar asta crezi că merge? Crezi că se poate publica? Asta, sigur poate să meargă. Fără îndoială că nu poate zice nimeni ceva! Câteva din poezii fiind deja apărute în ţară, Eliade se miră cum de a fost cu putinţă. Cere amănunte asupra dificultăţilor întâmpinate la publicare. îl interesează reacţia cititorilor. Recitalul se încheie cu câteva poeme traduse de autor din el însuşi. Şi asta face impresie, spre satisfacţia şi triumful lui...

- ,îl cunoşti pe Ţuţea?" - îl întreabă Cristinel a doua zi.

- ,Da!"

- ,Ştii, Mircea îl iubeşte foarte mult... Să ştii că Mircea ţine foarte mult la dumneata, pentru că semeni cu Ţuţea. îi aminteşti de el. Eşti prieten bun cu Ţuţea?"

- ,Eu, nu. Dar prietenul meu Aurel Dragoş Munteanu îl cunoaşte foarte bine şi vă poate povesti o mulţime de amănunte".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara