Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Cărţi despre artişti de Pavel Şuşară


La zece ani de la dispariţia Margaretei Sterian, pe lîngă manifestările oarecum uzuale pe care posteritatea artistei le-a consacrat deja- decernarea premiilor care-i poartă numele şi organizarea unor expoziţii, de această dată a unei remarcabile expoziţii de ceramică şi colaje textile - Muzeul Naţional de Artă a editat şi o carte Margareta Sterian. Tomul masiv, de peste trei sute de pagini, este greu de încadrat într-o anume categorie, şi asta pentru că nu acoperă, în mod explicit, nici una dintre variantele obişnuite ale unei publicaţii de artă, el fiind, în acelaşi timp, cîte puţin din fiecare. Mai întîi, nu e un album pentru că dimensiunea iconografică este foarte redusă, dar ideea de album rămîne, totuşi, prezentă prin cele paisprezece reproduceri alese cu mare grijă, reproduceri care pot reconstitui parcursul a şaizeci de ani de creaţie, adică intervalul 1931 -1991, ceea ce sugerează, în mod explicit, sensul unei evoluţii şi unitatea dinamică a unui stil inconfundabil. în al doilea rînd, cartea nu poate fi socotită nici o monografie pentru că pictoriţa este foarte puţin prezentă în datele ei umane şi istorice, chiar dacă epura bio-bibliografică, de altminteri foarte consistentă, şi anumite trimiteri din studiul introductiv compun cu multă exactitate itinerariul unei vieţi şi istoria unei opere. Nici despre un catalog de etapă sau despre unul exhaustiv nu poate fi vorba, pentru că dimensiunea de inventar şi aceea a descripţiei muzeografice lipsesc cu desăvîrşire. însă în pofida acestor aparente dificultăţi de aşezare a cărţii într-un gen sau altul, statutul său este foarte clar, deşi nu unul la fel de obişnuit: Margareta Sterian este o carte de istorie, dar nu una de istoria artei, în general, şi nici de istorie a unei personalităţi, sau nu în mod explicit una de acest gen, ci de istorie a receptării operei. Mariana Vida, cea care a construit în anasmblu şi în detaliu această carte, chiar îşi intitulează studiul introductiv ,,...fragmente dintr-un parcurs al receptării critice", fapt care deconspiră de la bun început intenţiile de cercetare şi forma de aşezare într-o anumită perspectivă culturală. Conform acestor intenţii, cartea se structurează riguros şi simplu: studiului introductiv, dens în informaţie şi extreme de nuanţat în interpretare, îi urmează o bogată antologie de texte despre..., după care vin la rînd fişa bio-bibliografică şi reproducerile. Deşi par episoade oarecum izolate şi de sine stătătoare - la rigoare oricare dintre aceste segmente poate fi privit în sine, fără nici o legătură cu celelalte -, există un anumit element care se regăseşte în toate şi obligă cititorul/privitorul la o lectură concentrică, anume parcursul cronologic, dimensiunea temporală. De la privirea exegetică din studiul introductiv pînă la textele antologate, la rezumatul bio-bibliografic şi la seria de reproduceri, ideea de succesiune, de cronologie, este una esenţială şi în jurul ei se coagulează întregul discurs, indiferent de limbajul acestuia. Dar în afara unei istorii personale foarte concise, a unei istorii a imaginii la fel de riguroasă şi ea, a unei ample istorii a receptării care, în esenţă, constituie chiar miza cărţii, se naşte o întreagă lume colaterală care trimite direct către istoria mare, către istoria gustului şi a mentalităţilor. între textele lui Mihail Sebastian din 1930 şi cel semnat de Lucian Regenbogen în 2001 în Mari doamne ale picturii moderne, sau acela de astăzi al Marianei Vida, se întinde o listă impresionantă de se
Această panoramă vastă a unui timp în mişcare şi a unei istorii în plină convulsie, construită din perspectiva strictă a receptării operei Margaretei Sterian, deşi consemnează nenumărate unghiuri de privire şi modificări de percepţie, nu are, totuşi, nimic din dramatismul şi din discontinuităţile evenimentelor cuprinse între deceniul patru şi anul 2000. Iar această continuitate adîncă înlăuntrul atîtor discontinuităţi exterioare nu se datorează vreunei manipulări, ci unei ordini infailibile: aceea pe care o creaţie artistică sistematizată în operă o asigură prin propria sa natură.

Spre deosebire de Margareta Sterian, al cărei statut nu poate fi identificat chiar dintr-o singură privire, Ilfoveanu, Grife, pune mai puţine probleme de încadrare. Cartea este un album de etapă, o sistematizare a preocupărilor artistului din ultima perioadă şi, implicit, o propunere de lectură din perspectiva autorului. Cu un sumar alcătuit din patru capitole mari - Anabasis, Cîinele pămîntului, Erotika biblion şi Exorcistul - cărora li se mai adaugă peisajele din Rădeşti, desenele la Stefan Agopian şi alte cîteva categorii de desene, albumul este un adevărat spectacol manieristo-baroc, în pofida austerităţii extreme la care a ajuns expresia lui Ilfoveanu în lucrările lui mai recente. Conservînd atît mitologia, cît şi tipologia artei sale din ultimele două decenii, pictorul a făcut încă un pas important către dematerializarea picturii şi către spiritualizarea mesajului prin substituirea pastei şi a tuşei cu linia pură, cu semnul plastic dus aproape de limita transparenţei. Acest hieratism extrem care, în mod evident, camuflează un imaginar debordant şi o enormă foame de spectacol, îşi depăşeşete, în album, datele sale enunţate şi, prin cumul, redescopră bucuria barocă a revărsărilor de semne, de forme şi de mesaje. Puse aşadar alături, într-o ordine pe care Ilfoveanu însuşi o stabileşte, imaginile refac, prin discurs, exact acea dimensiune pe care pictorul o ascunde cu multă abilitate. Dar dincolo de locvacitatea imaginilor însele, de voluptăţile exilate pe care memoria imaginii o conservă subtil, cu o anumită perversitate chiar, natura barocă a albumului stă şi în concepţia sa grafică, în juxtapunerea tonurilor şi a texturilor, în preţiozitatea reproducerilor şi în excepţionala calitate a fotografiilor realizate de Nicu Ilfoveanu şi de Victor Bortaş. Iar alături de epica imaginii, de mistica subînţeleasă a formelor şi de contrastele spectaculoase ale paginii în sine (alb-negru, cald - rece, argintiu - ocru auriu), textul Aureliei Mocanu, scris într-o prelungă şoaptă clamoroasă, pe un ton în care efuziunea lirică şi insinuarea esoterică se unesc spre a ţese văluri de penumbre în jurul unui mister abia penetrat, este el însuşi o componentă a jocului, imponderabil şi voluptuos în acelaşi timp, pe care Ilfoveanu îl regizează cu o mare energie lăuntrică şi cu o minimă angajare exterioară.