Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Anchetă:
Cărţile generaţiei 2000 de ---

Cosmin Ciotloş

Înţelegând că e vorba despre un bilanţ al generaţiei 2000, voi fi foarte sincer cu gusturile mele. Am citit şi am recitit (cu creionul în mână, cum se spune) toate cărţile noului val. Pe unele le-am comentat de-a lungul timpului în paginile revistei, pe altele nu. Rămân la convingerea că poeţii de prim-plan sunt doi: Marius Ianuş şi Dan Sociu. Din primul, reţin Manifest anarhist şi alte fracturi (2000) şi Ursul din containăr (2002), cu regretul că, fiind vorba de volume în sine (şi nu de poeme luate separat), las pe dinafară destule piese excepţionale. Cel de-al doilea merită, zic eu, citit în întregime. Dacă, totuşi, trebuie să aleg, am să mă opresc la trei titluri: cântece eXcesive (2005), Poezii naive şi sentimentale (2012) şi Vino cu mine, ştiu exact unde mergem (2013). Nu vorbesc despre calităţi contextuale, cum ar fi aceea de a fi deschis un drum în poezia română. Aceste calităţi sunt reale, dar nu le-aş pune, acum, pe cântar. De-ajuns că volumele atârnă, ele însele, destul de greu. Remarcabili poeţi sunt şi Ionuţ Chiva (în singularul Instituţia moartă a poştei, 2011), Bogdan-Alexandru Stănescu (în recentul anaBASis mai cu seamă) şi Marius Chivu (în Vântureasa de plastic). Li se adaugă Ştefan Manasia, cel din Motocicleta de lemn, Andrei Dósa (cu American experience) şi Vlad Moldovan, debutând, în 2008, cu un deconcertant Blank. Ar mai fi, desigur, câteva cărţi meritorii (semnate de Gabriel H. Decuble, Domnica Drumea, Ruxandra Novac, Miruna Vlada), precum şi altele, tot câteva, a căror vogă mă lasă indiferent.
În proză există Sorin Stoica, pe cât de înzestrat, pe atât de rapid dispărut dintre noi. Nu-i uit nici pe Florina Ilis (oscilez între cunoscutul Cruciada copiilor şi nedreptăţitul Vieţile paralele), Marin Mălaicu-Hondrari (Lunetistul şi mai ales Apropierea fiind piesele lui de rezistenţă), Filip Florian (Zilele regelui) şi, din nou, Ionuţ Chiva (care, cu Boddah speriat, şia reconfirmat vocea inimitabilă din mai vechiul 69). Dacă lipsesc Dan Lungu (cel din proza scurtă) şi Răzvan Rădulescu, e pentru că ambii au debutat înainte de data pe care o fixează ancheta ca punct de plecare. (La fel cum se întâmplă, în cazul poeţilor, cu Constantin Acosmei şi Adela Greceanu). În sfârşit, nici Liliana Corobca, Adrian Buz (cu 1989) şi Bogdan Coşa nu-s de neglijat.
Cât priveşte critica literară şi eseul, numele care contează se cam ştiu. Pe lângă un Andrei Terian, un Paul Cernat sau un Alex Goldiş, ieşenii Bogdan Creţu (cu o carte despre cantemiresca Istorie ieroglifică) şi Antonio Patraş (cu două volume dedicate scriitorului E. Lovinescu) şi-au confirmat seriozitatea. Mai aproape de eseu, dar oricum în top, le-aş situa pe Simona Sora şi, neapărat, pe Alexandra Ciocârlie (a cărei În dialog cu anticii reprezintă o foarte bună sinteză a resorturilor culturale ale teatrului românesc).


Gabriel Coşoveanu

1. Simona Sora, Hotel Universal, Editura Polirom, 2012 (roman al stării de Bucureşti catacombic, ingenios legată narativ de formele devianţei personajului, un respins paradigmatic pentru altfelitate).
2. Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esenţă, Editura Cartea Românească, 2009 (ca volum doct, cu multiple deschideri epistemologice, elaborat cu tenacitatea de a-l transla pe marele creator în sensibilitatea critică de astăzi).
3. Antonio Patraş, E. Lovinescu şi modelele româneşti şi europene ale criticii literare interbelice, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013 (pentru efortul făcut, pe un ton măsurat şi credibil, de a reafirma importanţa capitală a mentorului Sburătorului).
4. Angelo Mitchievici, Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente, Institutul Cultural Român, 2007, Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene, Editura Curtea Veche, 2012.
5. Gabriela Gheorghişor, Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, Editura Muzeul Literaturii Române, 2011.
6. Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei, Editura Cartea Românească, 2007, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Editura Art, 2009.
7. Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Editura Polirom, 2011.
8. Marius Chivu, Vântureasa de plastic, Editura Brumar, 2012.
9. Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Editura Cartea Românească, 2011.
10. Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Editura Cartea Românească, 2011.


Daniel Cristea-Enache

Regula jocului cerînd menţionarea unor titluri ale scriitorilor români care au debutat după 2000, topul meu nu-i cuprinde pe Marius Ianuş, Dan Lungu, Radu Pavel Gheo, Daniela Zeca, Lucian Dan Teodorovici şi alţi autori din ultima generaţie care au debutat editorial înainte de 2000.
De asemenea, am dat cîte un singur titlu pentru fiecare autor, astfel încît să avem zece autori în top. Iată-l:
Bogdan Popescu, Cine adoarme ultimul, 2007.
La debut, proza lui Bogdan Popescu avea un desen neregulat, încîlcit de meandrele povestitorilor. În Cine adoarme ultimul, ea este construită şi deconstruită până la ultimul oscior de mamut, întro adevărată demonstraţie de virtuozitate.
Filip Florian, Degete mici, 2005
Stilul acesta atît de lucrat nu este totuşi estetizant, manierist şi nu are gratuitatea unui parcurs narativ vidat de evenimenţial şi anecdotic, pentru a fi susţinut exclusiv de scriitură.
Ruxandra Novac, Ecograffiti. Poeme pedagogice. Steaguri pe turnuri, 2003
O inimă neagră „ca o floare urbană” bate ameninţător în aceste versuri ce îşi propun, printr-un moto ironic din Makarenko, o nouă formă de utilizare a idealului.
Doina Ruşti, Fantoma din moară, 2008.
Radu Vancu, Frînghia înflorită, 2012.
Sorin Stoica, Dincolo de frontiere, 2002.
Ştefan Manasia, Amazon şi alte poeme, 2003.
Ionuţ Chiva, instituţia moartă a poştei, 2011.
Nicolae Avram, All Death Jazz, 2013.
Dan Sociu, cîntece eXcesive, 2005.


Adina Diniţoiu

Un top provizoriu, rapid (s-ar putea să-mi fi scăpat unele titluri):
Marin Mălaicu-Hondrari, cu romanele Apropierea, 2010, Lunetistul, 2013 – debutat ca poet, el a evoluat remarcabil ca prozator; practică o proză poetică, hipnotică, imagistică, de influenţă sudamericană.
Răzvan Rădulescu, cu romanul Teodosie cel Mic, 2006 (dar şi cu romanul Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, 1997) – un prozator format la Cenaclul Litere (condus de Mircea Cărtărescu), în prezent scenarist şi realizator de film (pare a fi abandonat cariera literară, din păcate); un prozator ingenios, plin de fantezie şi umor, dar şi ascuţit ironic, care manevrează foarte bine atât proza de tip realist, cât şi pe cea fantezistă.
Sorin Stoica, cu volumul de proză scurtă O limbă comună, 2005 – un scriitor dispărut foarte tânăr (1978-2006), dar care se afirmase deja ca un prozator matur în O limbă comună; este, poate, singurul continuator al prozei de tip Mircea Nedelciu, proză socială, de medii, cu accent pe limbaj/ limbaje şi, în ultimă instanţă, pe problematizarea limbajului.
Dan Lungu, cu romanul Raiul găinilor, 2004.
Dan Sociu, cu volumele de poezie cântece eXcesive, 2005 şi Vino cu mine ştiu exact unde mergem, 2013.
Adrian Schiop, cu romanul Soldaţii, 2013.
Simona Sora, cu romanul Hotel Universal, 2012.
Andrei Dósa, cu volumul de poezie Când va veni ceea ce este desăvârşit, 2011.


Gabriela Gheorghişor
1. Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esenţă, Editura Cartea Românească, 2009.
Pentru că este prima monografie exhaustivă dedicată celui mai important critic şi istoric literar din cultura noastră.
2. Simona Sora, Regăsirea intimităţii. Corpul în proza românească interbelică şi postdecembristă, Editura Cartea Românească, 2008.
Pentru că este o analiză comparativă strălucită, prin prisma unui concept, a modernismului şi a postmodernismului românesc în proză.
3. Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008.
Pentru că deschide o istorie a eminescologiei, analizând procesul de construcţie a canonului junimist (maiorescian) şi, în acelaşi timp, a cadrului şi a condiţiilor de emergenţă a mitului eminescian.
4. Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Cartea Românească, 2011.
5. Antonio Patraş, E. Lovinescu şi modelele româneşti şi europene ale criticii literare interbelice, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013.
6. Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei, Editura Cartea Românească, 2007, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Editura Art, 2009.
7. Angelo Mitchievici, Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente, Institutul Cultural Român, 2007, Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene, Curtea Veche, 2012.
8. Bogdan Creţu, Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Studiu comparativ, Editura Institutul European, 2013.
9. Andreea Răsuceanu, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, Editura Humanitas, 2013.
10. Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Editura Cartea Românească, 2011.


Sorin Lavric

Din categoria autorilor afirmaţi după 2000 mă gîndesc cu precădere la două nume: Igor Isac cu Cartea aşteptării (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, 258 p.) şi Horia Pătraşcu cu Terapia prin Cioran. Forţa gîndirii negative (Editura Trei, Bucureşti, 2014, 320 p.).
Igor Isac e un pictor născut în Basarabia a cărui înzestrare încalcă regula monovalenţei. Artiştii sînt de obicei unilaterali, excelînd într-o virtute spre a face figură deplorabilă în altele. Dar Igor Isac are pană de scriitor şi penel de pictor. Paradoxul acestui talent este că a început cu pictura spre a se apropia treptat de literatură, iar Cartea aşteptării, publicată în 2011, dovedeşte stofa unui scriitor aparte. Citind-o, am simţit că în Igor Isac sălăşluieşte un demon cu aplecări mărturisitoare. Cartea aşteptării e o confesiune asupra vieţii de artist în Basarabia comunistă, autorul avînd puterea de a se înfăţişa în nuditatea fără înfrumuseţări a dramei prin care a trecut. Absolvent al Universităţii de Arte din Tallin (Estonia), Igor Isac s-a aşezat în România, locuind în Oraviţa de o bună bucată de vreme. E genul de talent pe care împrejurările, oricît de drastice, nul pot îndoi.
Al doilea autor este Horia Pătraşcu, scriitor de formaţie filosofică, a cărui carte Terapia prin Cioran aduce o intepretare insolită: aceea că Cioran este un gînditor original cu o viziune coerentă în toate cele şapte cărţi publicate în limba română. De la Pe culmile disperării pînă la Îndreptar pătimaş, Cioran e egal sieşi, ilustrînd aceeaşi viziune: un ateism radical în centrul căruia stă putinţa transfigurării prin chin. Potrivit lui Horia Pătraşcu, Cioran este un apologet al vieţii şi nu un denigrator al ei, iar a vorbi de gîndirea lui negativă e un clişeu impus de ignoranţa comentatorilor. Şi deopotrivă o interpretare filosofică tare. Horia Pătraşcu e un autor inteligent, talentat şi foarte riguros, din acest motiv consider Terapia prin Cioran cel mai bun volum de exegeză cioraniană de după 2000.


Doris Mironescu

1.Dan Sociu, Cântece excesive, 2005.
2.Filip Florian, Degete mici, 2005.
3.Antonio Patraş, Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii, 2007.
4.Bogdan Popescu, Cine adoarme ultimul, 2007.
5.Paul Cernat, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, 2009.
6.V. Leac, Unchiul este încântat, 2013.
7.Florina Ilis, Vieţile paralele, 2012.
8.Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esenţă, 2009.
9.Radu Vancu, Frânghia înflorită, 2012.
10.Simona Sora, Seinfeld şi sora lui Nabokov, 2014.
E foarte dificilă sarcina de a alege doar zece cărţi valoroase publicate până acum de autorii debutaţi după 2000. Sunt mult mai mult de atâtea, în toate genurile literare, aşa că ceea ce am putut să propun în al meu „top ten” a fost o selecţie zgârcită, pe care eu aş fi primul care s-o amendeze, a trei cărţi foarte bune de poezie, trei romane foarte bune (proza scurtă ar fi meritat şi ea un top ten!) şi patru cărţi valoroase de critică. Ceea ce înseamnă că am propus, de fapt, trei topuri, unul de trei poeţi, unul cu trei prozatori şi unul cu patru critici – afirmând astfel, implicit, că socotesc critica cel mai împlinit gen literar în generaţia mea. Eu cred că ăsta e un lucru bun.
Între poeţi, l-am preferat pe Dan Sociu pentru remarcabila sa mobilitate şi autenticitate, graţie cărora poate împrumuta mai multe voci fără ca asta să-l falsifice. Sociu are, în plus, dorinţa perpetuă de a se reinventa, dar şi obsesia căutării de sine, ceea ce îi poate asigura un parcurs de lungă durată şi de bună calitate.
Între romancieri, l-am nominalizat mai în faţă pe Filip Florian, ale cărui Degete mici nu schiţau doar un nou metaroman istoric, ci şi o concepţie despre ficţiune ca formă de terapie colectivă, pe care şi alţi romancieri contemporani o practică, cu mai puţină graţie.
La critică, diferenţierea e mai grea. Am optat, totuşi, pentru proiectul critic al lui Antonio Patraş în jurul ideii de „personalitate” şi a naşterii complicate a modernismului românesc din cele mai improbabile surse pe la 1900, pentru a sublinia astfel judecata de oportunitate metodologică pe care, mi se pare mie, toţi criticii din generaţia actuală sunt obligaţi să o facă atunci când se apucă de lucru. De asemenea, Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii este şi o carte foarte personală ca temă şi scriitură, iar asta e ceva rar.


Antonio Patraş

N-am mai răspuns de mult la anchetele de bilanţ anual ale revistelor literare. De fapt, niciodată nu am făcut-o pe deplin convins, încredinţat fiind că doar criticii cu mare experienţă şi cu autoritate în breaslă trebuie să se ocupe de topuri, de ierarhii. Nu mi-au plăcut niciodată tinerii care pun note înainte de a citi suficient şi de a gândi pe cont propriu. M-am temut să nu devin fără voia mea un asemenea specimen sau, mai rău, un critic în uniformă. În plus, ori de câte ori am comis un astfel de gest l-am regretat ulterior văzând câte inamiciţii mi-a adus printre scriitori, care-s foarte sensibili la premii şi coroniţe, deşi clamează dezinteresul. Cu toate astea, la ancheta de faţă m-am hotărât într-un sfârşit să răspund, căci e vorba exclusiv despre criticii şi scriitorii din generaţia mea. Mi se va găsi, sper, măcar scuza că nu am comis o impoliteţe prea gravă.
După cum s-a mai spus, generaţia 2000 e în primul rând o generaţie de poeţi şi de critici şi abia apoi una de prozatori. Observaţia nu trebuie să deranjeze pe nimeni, căci distincţia, ţin să precizez, e de ordin cantitativ, nu valoric, prevalenţa comentariului şi a reflecţiei semnalând alexandrinismul de fond al epocii noastre. Dintre critici, rolul de vioară întâi şi l-au asumat de la început bucureştenii Daniel Cristea Enache şi Paul Cernat, primul dintre ei afirmându-se şi ca lider de grup la „Cultura”, revistă unde a făcut echipă o vreme cu mai tinerii Andrei Terian (actualmente propulsat în vârful ierarhiei cu monumentalul său op G. Călinescu. A cincea esenţă, 2009), Mihai Iovănel, Teodora Dumitru, Alex Goldiş, Claudiu Turcuş, Cosmin Borza ş.a. În acelaşi timp, la România literară s-au impus Luminiţa Marcu şi Costi Rogozanu, cărora le-au urmat Cosmin Ciotloş, Andreea Răsuceanu, Luminiţa Corneanu, Simona Vasilache, Gabriela Gheorghişor, Marius Miheţ. La „Dilema” s-au consacrat Simona Sora şi Marius Chivu, critici care au reuşit să scrie şi literatură, şi încă una de cea mai bună calitate, iar la „Observator cultural”, pe lângă Paul Cernat (fermecător eseist în Modernismul retro în romanul românesc interbelic, 2009), o excelentă impresie mi-au lăsat Alex Matei, Bianca Burţa- Cernat, Adina Diniţoiu, Florina Pârjol, Delia Ungureanu şi, deloc cel din urmă, Bogdan Alexandru Stănescu, critic, poet şi eseist deopotrivă. Cronică literară au făcut la un nivel de top prin diverse gazete ieşenii Bogdan Creţu şi Doris Mironescu, care au dat şi studii notabile (primul, Utopia negativă în literatura română, 2008, şi Inorogul la porţile Orientului, 2013, celălalt Împotriva biografiei. Viaţa lui M. Blecher, 2011). Din listă nu pot fi omişi Felix Nicolau şi Adrian G. Romila (care-s şi prozatori foarte buni), cum nici Mihaela Ursa, Dragoş Varga, Adrian Lăcătuş, Crina Bud, Emanuela Ilie, Livia Iacob, Catrinel Popa, Adrian Jicu sau Andrei Simuţ.
Dar personalitatea poate cea mai complexă a generaţiei mi se pare a fi Angelo Mitchievici, prozator decadentestetizant şi eseist rafinat, critic de film şi de artă, universitar, publicist, istoric al ideilor, sociolog şi politolog, critic şi istoric literar de anvergură (vezi măcar vol. Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene, 2011). În fine, un relief aparte îl dau peisajului critic cercetătorii şi universitarii care s-au consacrat aproape exclusiv studiului academic şi care şiau asumat astfel şi rolul de mesageri ai ideilor noastre despre literatură în lumea largă. Mă refer la Dumitru Tucan (autor al unei lucrări de referinţă despre teatrul lui E. Ionesco), la Oana Fotache şi Magda Răduţă (preocupate îndeosebi de problemele teoretice), la Călin Teutişan şi Laura Pavel (comparatişti şi esteţi rafinaţi), la Ligia Tudurachi (exegetă subtilă a romanului lovinescian), Cătălin Ghiţă, Roxana Andreea Ghiţă şi la mulţi alţii, pe care încă nu i-am citit. Dintre toţi însă, Adrian Tudurachi, cel mai mobilat cap al generaţiei, merge cu un pas înaintea celorlalţi atât prin acuitatea reflecţiei privind „destinul precar al ideilor literare” (aşa se intitulează şi volumul lui de debut, din 2006), cât şi prin percutanţa discursului critic, articulat parcă după exigenţele acelei geometrii „pure” exaltate odinioară de Ion Barbu.
Schimbând genul, în poezie preferaţii mei sunt Radu Vancu, Constantin Acosmei, Chris Tanasescu, Vlad Moldovan, Dan Coman, Ştefan Manasia, Teodor Dună, Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin, Vasile Leac, Khasis, Rita Chirian, Dan Sociu, Şerban Axinte (şi critic şi vocalist de mare talent), Florin Partene, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Dumitru Crudu, Marius Ianuş, Andra Rotaru, Ofelia Prodan, Constantin Virgil Bănescu şi Ruxandra Novac. Iar prozatorii pe care i-am citit cu plăcere sunt Bogdan Popescu (Cine adoarme ultimul?) Răzvan Rădulescu (Teodosie cel Mic), Filip Florian (tot), Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Teodorovici, Florin Lăzărescu, T.O.Bobe, Mirel Bănică, Mihai Radu, Ioana Baetica, Ioana Bradea şi alţi câţiva, nu mulţi, de care nu-mi amintesc acum.


Andreea Răsuceanu

Am ales pentru primele locuri trei critici pentru că, de fapt, criticul are viaţa cea mai grea, rămâne un fel de frate vitreg al scriitorului (poet sau prozator, creator de ficţiune), deseori dispreţuit pentru că n-ar fi un creator adevărat, blamat pentru verdictele lui, învinovăţit dacă nu şi le afirmă răspicat etc. Aceştia sunt cei pe care îi admir, în al căror discernământ critic am încredere, şi care au dovedit, fiecare în felul său, efervescenţă a ideilor, cultură, talent critic şi literar; în plus, au scris cărţi care au adus ceva nou, în momentul apariţiei lor, şi totodată au dovedit rigoarea şi disciplina intelectuală care ar trebui să definească orice demers critic.
Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei.
Simona Sora, Regăsirea intimităţii. Corpul în proza românească interbelică şi postdecembristă.
Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică.
Angelo Mitchievici, Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene.
T. O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară.
Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului.
Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esenţă.
Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul.
Dan Sociu, borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă.
Gabriela Gheorghişor, Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii.


Răzvan Voncu

Un Top 10 al debuturilor de după 2000 cred că este încă prematur să facem, dar un număr de 10 debuturi care contează, între alţi autori afirmaţi în anii din urmă, cred că pot enumera (cu modestia de rigoare, întrucât eu însumi am debutat tot în acest interval şi nu ştiu dacă mă pot erija în canonizator al colegilor de generaţie).
Aşadar, într-o ordine aleatorie: Ovidiu Verdeş (Muzici şi faze, 2000 – ulterior, afirmat ca proeminent teoretician literar), Dan Sociu (borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, 2002), Cosmin Perţa (Zorovavel, 2002), Răzvan Ţupa (fetiş, 2001), Bogdan Popescu (Vremelnicia pierdută, 2002), Gabriel Mihăilescu (Universul baroc al „Istoriei ieroglifice”, 2002), Angelo Mitchievici (Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente, 2007), Marius Chivu (Vântureasa de plastic, 2012), Maria Pilchin (Praguri critice, 2013).
Sunt numai 9 nume? Este pentru că al zecelea debut, şi poate cel mai important, în opinia mea, este un debut care... încă nu s-a produs, fiind prea mult amânat: cel al lui Cosmin Ciotloş, cel mai bun critic afirmat după 2000. Care, deşi a terminat trei cărţi, nu se grăbeşte să publice nici una. Dar scrie suficient de mult şi de bine, astfel încât să îl considerăm un autor demult afirmat.
Dacă n-am făcut o clasificare strictă, cu atât mai puţin aş putea argumenta locurile 1, 2 şi 3.
Totuşi, aş spune că există debuturi care au confirmat din start (ca Gabriel Mihăilescu sau Angelo Mitchievici, din lista mea), debuturi care doar au anunţat o evoluţie (Dan Sociu, Răzvan Ţupa, Cosmin Perţa), precum şi debuturi care nu l-au plasat pe autor pe orbita succesului, deşi au fost mult mai convingătoare decât ale celor din a doua categorie (cazul, nedrept, zic eu, al lui Bogdan Popescu, un talent extraordinar, dar care n-a intrat în atenţia criticii, a editurilor şi a premiilor literare). Ultimul nume din listă, Maria Pilchin, cred că nu spune foarte multe cititorilor de la Bucureşti, întrucât scrie şi trăieşte mai ales la Chişinău. Să spunem că, în nominalizarea ei, e o miză critică şi, deopotrivă, un semnal că Basarabia literară se deprovincializează, începând să ofere literaturii române întregite valori tinere. Există, în fine, debuturi precoce, în special ale poeţilor, precum şi debuturi mature, cele ale criticilor.
Se mai poate observa că lista mea e dominată de nume de critici, chiar dacă unii dintre ei au început cu meritorii volume în alte genuri. Nu pentru că eu însumi sunt critic, ci pentru că, după părerea mea, poeţii, prozatorii şi dramaturgii de după 2000 au convins mai puţin, în special prin evoluţia lor ulterioară debutului (să ne amintim de uitatul, azi, Stoian G. Bogdan, stins după două sau trei volume). Chiar şi Ovidiu Verdeş, deşi debutează printr-un roman fulminant, s-a retranşat în anii din urmă în critică, apoi în teoria literară. Preeminenţa criticii, deplânsă de unii, e însă în acord cu tendinţele dominante în literaturile europene.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara