Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Cristale intelectuale de Sorin Lavric

Sunt patru teme la Călinescu al căror sens stîrneşte nedumerire. Prima priveşte frumosul natural, căruia criticul nu-i dă nici o şansă, pe motiv că esteticul e un atribut ce se potriveşte numai actelor cu bătaie antropomorfică, drept care numai lucrul ieşit din mîna omului are putinţa de a fi frumos. Natura în sine e inertă, nefiind nici frumoasă şi nici urîtă. Indiferenţa ei poate fi lecuită doar de ochiul contemplator care ştie să decupeze cadre spre a-şi satisface apetitul. Pe scurt, am frumuseţe numai acolo unde săvîrşesc un act de izolare, înconjurînd obiectul cu o linie convenţională menită a-i da statut estetic.
Cu exemplul lui Călinescu din Poezia realelor, „nimeni nu admiră fluturele în zbor. Fluturele nu-i esteticeşte frumos decît înfipt într-un ac. Canarul e frumos numai în colivie.” (p. 242) Exemplul irită prin tenta cinică a interpretării, la mijloc fiind o cruzime dorită. Ce supără nu e atît uşurinţa cu care criticul desfiinţează graţia zborului aducînd laudă captivităţii letargice, cît predilecţia pentru vietăţi al căror farmec stă tocmai în mişcare. Mai lesne ar fi fost să dea exemple din regnul mineralo-vegetal, unde nemişcarea îngăduie decupări calofile. Urmîndu-i logica claustrării estetice, putem găsi exemple bizare: un cerb place doar în grajdul zoologic, cîinele e minunat numai în lanţ, un cîrd de cocori impresionează doar prins în chenarul unei fotografii. Abuzul e vădit, neavînd nevoie de nuanţări. În ciuda dorinţei criticului de a excomunica frumosul natural, fluturele e frumos în zbor, la fel cum o rîndunică străluceşte în picaj razant. Cruzimea interpretării ţine de o presupoziţie agnostică, Călinescu neavînd fler religios, de aceea în numenul divin vede un concept de care face uz cu dexteritate de balerin, atîta doar că în el nu pune nici un sentiment. Cine taie cadre în natură nu are intuiţia misterului din spatele ei. Opac la adieri metafizice, în care bănuieşte scorneala ineptă a unor popi debili, criticul nu are antene ominoase, fiind precum un liliac căruia zborul de noapte îi provoacă ameţeli, din lipsa undelor sonore menite a-l ghida prin eter. A-i pretinde să vadă în natură manifestarea unui spirit care creează o frumuseţe independentă de om ar însemna să-i ceri imposibilul. Natura e un postament sec al cărui rost e să-l susţină pe om în evoluţia lui, restul fiind meritul lui homo sapiens.
Lacuna e cu atît mai surprinzătoare cu cît afectează un critic al cărui ştaif filosofic e uimitor, Călinescu avînd o putere speculativă cu care comentează suveran pe cei mai absconşi filosofi, şi culmea, o face cu un dar al asociaţiilor care îi pune pînă şi pe aceştia în umbră. Nici un alt critic nu a scris atît de sigur pe sine despre Kant sau Hegel. De aici un fenomen straniu: cînd dă citate, comentariul la care se pretează e mult mai sclipitor decît citatele în sine, iar detaliul e copleşitor în cazul Istoriei, unde discrepanţa dintre platitudinea mostrei literare şi sclipirea adagiului însoţitor e atît de izbitoare, încît cititorul se surprinde recurgînd la un truc: sare peste citate şi caută numai şarjele lui Călinescu inserate între ele. Nu minereul analizat are însemnătate, ci fandările retorice din jurul lui. Cercetătorul e mult mai deştept decît filonul în care sapă. Dacă scoatem toate citatele masive din Istorie, substanţa volumului rămîne intactă, limba criticului avînd valoare în sine. Istoria lui Călinescu e operă de artă, nu catastif minuţios punînd ordine într-o devălmăşie de texte.
A doua temă spinoasă priveşte valoarea literaturii. Din Principii de estetică aflăm că un text are valoare numai dacă îl resimt ca pe o expresie posibilă a eului meu, ceea ce înseamnă că dacă mi se cere să mă exprim asupra aceleiaşi teme, voi spune cam acelaşi lucru ca scriitorul, atîta doar că mai stîngaci. În schimb, scriitorul o spune într-o formă atît de reuşită încît ea pare implacabilă, de o necesitate căreia nu-i pot schimba nimic. Unde dau peste sentinţe precise al căror sens se impune imediat, acolo am de-a face cu un scriitor propriu-zis. Ceilalţi sunt filologi, pe cît de experţi în teorie, pe atît de handicapaţi în expresie.
A treia temă priveşte substanţa din care e alcătuită literatura. Călinescu afirmă că marea literatură nu conţine sentimente sau metafore, ci „cristale intelectuale”, care sunt stări de intelect prin care scriitorul îl invită pe cititor să gîndească. „Literatura cea mare te face totdeauna să raţionezi, să gîndeşti.” (însemnare de jurnal din 1937) Cristalele cu pricina constau în asociaţii de idei pe care le obţii modificînd familiile de cuvinte, înnoind desinenţele şi modificînd prefixele. De aceea scriitorul face derivaţie de cuvinte, sporind ecoul subînţeles al frazei. „Cînd fraza cuiva din cuvinte obişnuite nu spune nimic peste ceea ce cuprind cuvintele n-avem de-a face cu un scriitor.” (ibidem) Dar ca un autor să formeze cristale intelectuale trebuie să aibă virtuţi speculative, şi dacă acceptăm definiţia lui Călinescu, atunci literatură fără filosofie nu se poate.
A patra temă, şi aici e călcîiul lui Ahile, e legată de judecata de gust. Pentru Călinescu, valoarea unui text nu are nevoie de argumente. Valoarea se impune de la sine prin reacţia de gust, acea impresie iniţială de dinaintea oricărei sentinţe teoretice. Într-o scrisoare către Al. Rosetti (14 aprilie 1938), pe care îl admonestează prieteneşte că nu poate gusta un text decît după ce alţii l-au convins de valoarea lui (obiecţia e desfiinţătoare, căci atestă că Rosetti nu avea fler, trebuind mai întîi să fie sugestionat prin argumente persuasive ca să poate gusta un text), criticul susţine întîietatea reacţiei de gust faţă de verdictele erudite menite a sprijini valoarea textului. Frumuseţea nu poate fi demonstrată prin sentinţe critice. Nu există argumente în stare a convinge pe cineva că o bucată livrescă e bună sau proastă. Textul bun îţi place indiferent de peroraţiile savante pe care le poate inspira, ceea ce înseamnă că judecata de gust, bazată fiind pe teorie, e secundară şi pînă la urmă inutilă. Ea stă într-un act de autoritate care se justifică numai dacă e scris frumos. Prin urmare, ce-ţi place direct are valoare, ce-ţi place indirect în urma unei sugestii pe bază de autoritate, e discutabil.
Ironia fericită a destinului face ca G. Călinescu să fie prin excelenţă criticul care a modificat percepţia operelor prin judecăţile pe care le-a formulat. Şi modificînd percepţia asupra lor, le-a modificat implicit aşezarea în canon, adică valoarea. Verdictele lui te conving fiindcă, sub unghiul „cristalelor intelectuale”, sînt cuceritoare. Ce înseamnă asta? Că, în ciuda tachinării maliţioase aduse lui Rosetti, valoarea unui text poate fi demonstrată. Ba chiar poate fi impusă. De exemplu opera lui Creangă, diaconul răspopit fiind un autor minor în al cărui scris nu găseşti cristale intelectuale. Şi totuşi, Călinescu l-a aşezat printre marii clasici şi acolo a rămas. Morala? Exerciţiul critic poate schimba radical aprecierea unui autor. Sau eseul Domina bona, un exemplu uimitor de cum poţi da nobleţe filosofică unor personaje meschine, de o frivolitate stupefiantă, a căror figură pricăjită se schimbă miraculos sub bătaia sentinţelor călinesciene. Din biete fantoşe bătute de soartă vezi cum apar paladini semeţi, măcinaţi de viziuni profunde. O ţoapă devine vestală, iar un idiot intră în pielea unui stoic intuind zădărnicia universului.
„Cristalele intelectuale” dau relief textului critic. Nu simţul critic, nu erudiţia, ci intelectul înzestrat cu talent e cheia. În Domina bona simţul critic e suspendat, dar ce spectacol de inteligenţă formînd cristale intelectuale găseşti acolo! De aceea tocmai judecăţile de gust cărora Călinescu le respinge rolul de tribunal estetic sunt cristalele din conglomeratul cărora apare valoarea. Călinescu a fost întruchiparea unui astfel de tribunal, dar un tribunal contradictoriu, în faţa căruia cititorul e prins în menghină: în Principii de estetică, afli că literatura nu poate fi definită, ci doar descrisă, ca apoi să vezi cum criticul o defineşte precis. Sau, în Universul poeziei, afli că nimic nu e mai greu de intuit decât poezia, ca după aceea criticul s-o intuiască în chip intim. În fine, mai afli că artistul nu are a asculta de reguli în întocmirea unei opere, ceea ce nu-l împiedică să formuleze cu dezinvoltură directive pe care, abil, nu le consideră imperative, ci doar îndrumări. Dar cînd îndrumi dai norme, iar Călinescu dă norme în estetică. Mai mult, criticul crede în rostul regulilor, altfel nu le-ar preschimba în doctrină. Şi nimeni nu ar deschide un volum de estetică dacă n-ar şti că acolo va găsi cristale intelectuale menite a-i forma gustul. Iar remarca încurajatoare că talentul nativ îşi creează singur propriile norme, în vreme ce lipsa talentului nu cîştigă nimic învăţîndu-le, remarca aceasta încurajează leneşii bovarici care se cred scutiţi de teorie pe motiv că se declară talentaţi. Numai că talentul e o facultate histrionică, însemnînd uşurinţa de a te mişca pe pagină sub imperiul unui ritm dictat de temperament, o simplă îndemînare în săvîrşirea unor paşi prozodici. Îndemînarea nu ţine loc de norme, cu atît mai puţin de doctrină. Pentru asta e nevoie de intelect, numai că acesta cere reguli, aşadar „cristale intelectuale”, şi în măsura în care gustul se educă, talentul are parte de aceeaşi înrîurire din partea normelor.
La 50 de ani de la moarte, să-l citim pe Călinescu căutîndu-i cristalele intelectuale. Din ele putem extrage o întreagă concepţie, pe cît de contradictorie pe atît de fascinantă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara