Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Critica de nevoie de Alex Goldiş

Nicolae Mecu, G. Călinescu faţă cu totalitarismul,
Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 236 p.


Dacă stăm să ne gândim bine, G. Călinescu e una dintre cele mai mistificate şi folclorizate figuri ale literaturii române de secol XX. Sigur că, pe lângă personalitatea proteică şi neverosimila forţă creatoare, contextele politice au jucat un rol decisiv.

O simplă retrospectivă a dezbaterilor de idei din ultima jumătate de secol poate sta mărturie în acest sens. Instrumentat în timpul vieţii de comunismul în ascensiune, criticul a devenit nu mai puţin util în imediata posteritate, deopotrivă – culmea! – ca interfaţă a autonomiei esteticului şi ca instanţă de legitimare a tendinţelor protocroniste. După ’90, problematica delicată a relaţiei scriitorului cu politicul sau aceea, mai „elitistă”, a stării istoriei literare azi, îl readuc în prim plan. Sub fanionul G. Călinescu s-au înghesuit de-a lungul timpului mobiluri străine de opera lui, cu grupări sau personalităţi de toate orientările şi calibrele. Mai mult: până într-atât au intrat în vulgată scrierile sau atitudinile criticului (fatalitatea oricărui obiect de patrimoniu naţional?), încât mai că-ţi vine să zici că în materie de Călinescu, la fel ca în materie de fotbal, orice literat român e doct.
Astfel încât criticul sau cercetătorul de azi se vede nevoit, înainte de lucrul propriu-zis cu textele, să cureţe stratul gros de deformări. G. Călinescu. A cincea esenţă (2009), cartea de peste 700 de pagini a lui Andrei Terian, demonstrează involuntar că o monografie onestă a criticului vine la pachet cu radiografierea sistematică a prejudecăţilor şi a clişeelor legate de el. Nu-i de mirare, apoi, că celălalt călinescolog important de azi e tocmai editorul scriitorului. Prin activitatea din ultimele decenii, Nicolae Mecu a încercat să restaureze aproape în întregime spiritul şi litera scrierilor călinesciene. Pentru o operă profund marcată de personalitatea centrifugă a autorului ei – ameninţată, în plus, cu dispersia de fenomenele menţionate mai sus –, recuperarea sensului prim are o semnificaţie aparte. Echidistanţa, discreţia, modestia, aplicarea fermă la obiect au făcut ca toată acţiunea de reeditare a scrierilor călinesciene, fie că e vorba de romane, fie că avem de-a face cu publicistica, să reprezinte un succes. Devotamentul lui Nicolae Mecu pentru opera lui Călinescu e cu atât mai demn de admiraţie cu cât el nu se consumă în mărturisiri patetice, ci în capacitatea de a-şi lua în stăpânire cu seriozitate întregul teritoriu al textelor călinesciene, oricât de accidentat de capriciile autorului sau de istoria însăşi.
Toate aceste calităţi îl îndreptăţesc pe harnicul editor să iasă pentru o clipă din culise să depună mărturie, în G. Călinescu faţă cu totalitarismul, cu privire la una dintre cele mai fierbinţi teme postdecembriste. Relativul disconfort stilistic afişat în G. Călinescu faţă cu totalitarismul (concizia e vecină aici cu timiditatea şi cu mizantropia) nu face decât să sporească credibilitatea cărţii: editorul nu simte nevoia să se exprime public decât atunci când are ceva cu adevărat important de spus. Şi, din multe puncte de vedere, volumul reuşeşte să facă lumină în complicatul caz Călinescu. Pe de o parte, Nicolae Mecu nu poate fi acuzat că încearcă să oculteze sau să minimalizeze compromisurile scriitorului, de vreme ce nu doar că pune pe masă aproape întreg materialul în cauză (10 volume de publicistică, coordonate din 2006 până acum sub egida Academiei Române), dar simte nevoia să şi insiste asupra lui. Afirmaţii precum „mobilurile unui creator şi intelectual de talia lui Călinescu n-au cum fi catalogate neted, ca să-i preluăm epitetul, drept cras oportunism, carierism, interes imediat (social şi material)” suferă uşor de o nobilă naivitate umanistă, însă sunt corecte. Derapajele lui Călinescu nu pot fi trecute cu vederea, deşi e drept că mobilurile care au stat la baza înrolării sale ca tovarăş de drum sunt complexe. Dintre ele, cele mai convingătoare mi se par „imensa capacitate de autoiluzionare”, strâns legată de speranţa criticului că şi-ar putea conserva, într-un anumit sens, calitatea de formator de opinie. Sigur că asemenea presupoziţii psihologice ar fi putut rămâne suspendate, dacă nu ni s-ar furniza documentele care atestă că G. Călinescu a încercat, cel puţin în primii ani, să negocieze cu sistemul. Sunt evidente, în articolele dinainte de 1949, încercarea de a da o faţă umană – umanistă – „noilor teze” prin asumarea pe cont propriu a marxismului, precum şi „forţarea vechiului canon prin noua grilă ideologică a valorilor”. Om al nuanţelor, dincolo de expresia timorată a comentariilor, Nicolae Mecu citeşte permanent în dublu cod, printr-un „clivaj de lectură”, acţiunile călinesciene în epocă. E cât se poate de adevărat, de pildă, că graba cu care G. Călinescu se grăbeşte să-l treacă pe Eminescu prin ciurul „moştenirii marxist-leniniste” poate fi înţeleasă atât ca un serviciu adus Partidului, cât şi ca modalitate de a-l sustrage din calea reevaluărilor cu adevărat demolatoare ale ideologilor. Nu e vorba aici de a diminua compromisul moral, însă sunt convins, împreună cu Nicolae Mecu, că G. Călinescu a crezut că, plasându-se deschis şi total sub stindardul marxism-leninismului, îşi câştigă măcar libertatea de a-l interpreta pe cont propriu – ba chiar de a-l reforma creator. Toate iniţiativele lui capitulează însă în scurt timp în faţa unui regim politic puţin dispus la negocieri. Nicolae Mecu derulează ceva din drama umilitoare a unui profesor apostrofat şi redus la tăcere prin vocea publică a studentului Vicu Mândra şi a lui Ion Vitner, ambii instalaţi în curând în locul său la catedră.
Extrem de relevante pentru pozi- ţionarea lui G. Călinescu în sistemul politic al epocii sunt şi „studiile de genetică, variantistică şi receptare” pe marginea publicării sau reeditării romanelor, cu atât mai mult cu cât observaţiile de editor se transformă în problematizări şi judecăţi de critic literar. Procesul de aservire ideologică poate fi probat la modul cât se poate de concret prin preocuparea regimului de a rescrie, cu mâna prozatorului însuşi, textele anterioare. G. Călinescu, observă fin Nicolae Mecu, n-a fost niciodată un stilist pe porţiuni mici, obsedat de şlefuirea propriei fraze – postura de „Moş Virgulă”, de „Creangă cântând şi ciocănind o noapte întreagă la aceeaşi frază” îi e cu totul străină –, aşa încât, dacă a lucrat permanent la propriile texte, a făcut-o numai din cauza (auto)cenzurii. Cercetătorul inventariază, cu o răbdare flancată de un umor amar, câteva din relevantele „mărunţişuri” ale rescrierilor călinesciene. Cele mai multe probează neverosimila acribie pusă în slujba identificării totale cu mesajul Partidului. Fiecare episod sau cuvinţel, oricât de nesemnificative, sunt supuse unor analize dure, preîntâmpinate adesea de precauţia scriitorului însuşi. Pentru a mă rezuma la un singur exemplu din nenumăratele reţinute de Nicolae Mecu, într-un capitol din Cartea nunţii, înşişi spectatorii unui meci de box îşi schimbă identitatea odată cu reeditarea: „«Mecanicii şi şoferii» «cu uitături vulgare şi bestiale» devin în ediţia din 1965 «băieţi de pră- vălie»; «buzele groase» «de lucrătoare» ale unei spectatoare de sex incert sunt acum «de vânzătoare»; alţi lucrători primesc un statut social nou, de tejghetari, adică trec, ca şi ceilalţi, în categoria micii burghezii”. Multe din coafările textelor relevă fără echivoc intenţionalitatea ironică a scriitorului. În Cartea nunţii, Mussolini e înlocuit tacit cu Atatürk, activistul Talaleu din Scrinul negru devine, în lungul drum al manuscrisului către publicare, pur şi simplu Leu etc.
Mai grave sunt, însă, cazurile când modificările din raţiuni ideologice atacă ţesutul viu al textului. Şi aici se dovedeşte că în spatele dedicatului editor al lui G. Călinescu se ascunde un interpret subtil şi un critic exersat în judecata de valoare. Nicolae Mecu nu colecţionează pur şi simplu inadvertenţele dintre ediţii sau manuscrise, ci deplânge discursurile de escortă sau intervenţiile auctoriale supărătoare – absolut necesare „clarificărilor” politice – din Bietul Ioanide sau Scrinul negru. Refăcând geneza şi întregul proces de receptare critică a operelor, el compară permanent formula romanescă avută în vedere cu rezultatele ei concrete, identifică ferm contradicţiile ideologice şi psihologice ale personajelor, sau verifică omogenitatea stilului. Criticul merită luat în serios când acuză „secvenţele hibride, neconcordante cu intenţia adevărată a autorului” sau, în cazul lui Ioanide, „alterarea coerenţei de tip metafizic”, cu atât mai mult cu cât în spatele textelor lui se poate ghici o îndelungă deliberare.
Remarcabilă la Nicolae Mecu rămâne tocmai capacitatea de ridicare a eticii de editor la principiu critic. Exactitatea observaţiilor lui nu derivă din rigiditate, ci din munca de zi cu zi cu litera textului. În plus, într-o cultură obsedată, tot de la Călinescu citire, de problema talentului şi a „criticii creatoare”, e reconfortant să vezi că cineva chiar îşi face un program din eludarea propriei subiectivităţ i, gata să se pună, aşa cum mărturiseşte autorul într-un apendice confesiv, „în serviciul altcuiva, adică al unui mare scriitor”. Echilibrul, atenţia la nuanţe, luciditatea scrupuloasă şi discreţia din G. Călinescu faţă cu totalitarismul sunt, până la urmă, garanţii că ieşirile silite ale lui Nicolae Mecu din bibliotecă pe piaţa editorială ne privesc pe toţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara