Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Dezbatere:
CRITICII DE MÂINE DESPRE LITERATURA DE IERI de ---


Gîndiri de lector plezirist...
Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că, recitite astăzi, foarte multe din scrierile de dinainte de '89 ne stîrnesc interesul în cu totul alt mod decît à l'époque, sau dimpotrivă nu ne mai interesează absolut deloc. Schimbarea contextului atrage după sine o firească revizuire a ierarhiilor (apanajul, prin excelenţă, al criticilor); la rîndul lui, cititorul constată, cu surprindere, cum, de multe ori, romane familiare lui, o dată cu trecerea timpului, devin, pur şi simplu, alte romane. Procedeele şi convenţiile sînt reinterpretate şi ele, în funcţie de noua conjunctură. De exemplu, modul labirintic de a nara din proza lui Augustin Buzura sau Sorin Titel, folosit, la vremea respectivă, în primul rînd ca mijloc de deturnare a vigilenţei cenzurii, ar putea părea unui cititor nefamiliarizat cu contextul, un fel de bizarerie, în genul experimentelor lui Robbe-Grillet.
Trebuie să mărturisesc că, în ceea ce mă priveşte, aş putea să recitesc, la nesfîrşit, dincolo de orice capricii ale modei... literare, romanele lui Ştefan Bănulescu şi George Bălăiţă, (Cartea de la Metropolis, respectiv Lumea în două zile), că mă fascinează mai cu seamă acele texte utopice, visătoare, psihedelice, a căror lume ficţională pare cu totul desprinsă de contingent; de asemenea, citesc cu multă plăcere "dicţionarele" şi "bibliografiile" lui M. H. Simionescu, dar nu mai puţin Căderea în lume şi Galeria cu viţă sălbatică ale lui Ţoiu, sau Istoriile lui Mircea Ciobanu.
Poate că am nedreptăţit un pic poezia, care, deşi mai puţin supusă presiunilor contextuale, nu rămîne totuşi, cu totul în afara lor; să ne gîndim, de pildă, la acele poeme orientate spre real, prozaice şi "colocviale", care ar putea fi interpretate foarte bine ca replici la anumite stări de fapt.

Catrinel Popa






Nimic nu se pierde
Trebuie să recunosc că nu sînt ceea ce în general se numeşte un cititor inocent de literatură română contemporană; lecturile-mi mai mult sau mai puţin haotice de studentă la Litere sînt unul din motive, altul este că pur şi simplu sînt româncă în anul de graţie 2000 (încă). Am adică o identitate culturală forjată în ultimii 44 de ani, plus 10, pe principiul mendeleevian "nimic nu se pierde, totul se transformă" - printre altele, canoanele literare; mă declar deci radicală: că dacă prefer să citesc literatura scrisă în comunism n-o fac pentru că o consider simplă ficţiune. Ideea de simplă ficţiune mi se pare mai curînd o ficţiune.
Şi-atunci, de ce-o fac?
În primul rînd, pentru că în ceea ce priveşte literatura contemporană nu am încredere în critici şi ierarhii literare. Din raţiuni de istorie a literaturii, se poate mult vorbi despre cele trei modificări de canon de după război, despre criterii politizante, estetizante, moralizante. Însă pentru un Nichita Stănescu poezia românească a suferit vreo două decenii de prea multă metaforă, şi încă nici acum nu ne cunoaştem scriitorii din exil, cel puţin nu dincolo de Eliade-Cioran-Ionescu.
Dar asta nu e atît de important. Nu de prea multe ori într-o cultură (post) modernă are loc o ruptură instituţională de proporţiile lui 1989. E o şansă care nu cred să ni se mai dea; doar timpul, - patru secole - a mai acordat-o, medievaliştilor (cu diferenţa că Jacques Le Goff nu i-a putut fi niciodată vecin de bloc lui Chrétien de Troyes).
Omul medieval, se zice, e o invenţie a şcolii de la Annales. Homo sovieticus/ comunistus a fost şi este o realitate; una de esenţă aproape medievală: gîndeşte şi vorbeşte în cărţi, nu atît în jurnale şi memorii, cît în "originalele" literare ale acelor vremi.
Literatura din timpul dictaturii nu înseamnă pentru mine, acum, acelaşi lucru ca pentru părinţii şi bunicii mei; e cît se poate de normal. Eu n-aş sta la coadă pentru Pasărea furtunii, dar aş face o opţiune foarte personală pentru "Matei Iliescu" sau "Dicţionar onomastic'. Dovada că uneori cărţile vorbesc mai multe limbi, iar pasărea pe limba ei piere. Cu toate astea, îl citesc şi pe Buzura, şi pe Mircea Horia Simionescu, şi "Minerii din Maramureş'", şi pe Gheorghe Ursu. Şi aici pot să dau a doua parte a răspunsului la întrebarea: de ce? Pentru că vreau să ştiu. Înainte de a şti unde va sta fiecare în ierarhiile viitorilor critici literari, vreau să aflu ce-a fost, ce s-a întîmplat în 44 de ani cu ceea ce în sens antropologic se numeşte cultura românească. Pentru că într-o bună zi, pentru copiii mei,
n-o să mai fie atît de evident de ce, într-o proză a lui Mircea Nedelciu, numele Serviciului de Emigrări a fost înlocuit de cenzură cu cel al străzii Nicolae Iorga.
Poate că toate astea ţin de ceva mai mult decît de atemporala, apolitizata filologie, dar nu mă pot face că nu aud. Mie una, literatura scrisă sub comunism încă îmi spune ceva; aş putea zice chiar că strigă. Rămîne să-mi dau seama ce.

Iulia Popovici






Literatura ca pradă
Nu-mi place deloc cuvîntul "revizuire". Şi el tot apare de un deceniu încoace de cîte ori vine vorba despre literatura sub comunism. Termenul ascunde o intoleranţă periculoasă: facem dreptate, există o matrice în care lucrurile trebuie aşezate o dată pentru totdeauna etc. Poate că o astfel de violenţă în gîndire şi-a avut rostul imediat după '89; însă în ultimul timp ar trebui să se vorbească mai nuanţat despre o "abordare din perspectivă etică" şi despre neajunsurile unei astfel de abordări. Cam toate "revizuirile" pe care le-am citit nu au drept ţintă literatura propriu-zisă din acea perioadă şi nici măcar contextul social mai larg în care a apărut. Ţinta cît de cît "literară" este alcătuită din extreme: Drum fără pulbere sau poemele la stemă ale lui Adrian Păunescu. În rest sînt vizate mai mult gesturi biografice decît bibliografice.
Acea literatură (oricît de compromisă sau de curajoasă ar fi fost ea) şi-a cîştigat dreptul la lectură liberă. E limpede că revizioniştii sînt departe de aşa ceva; în plus, apare şi o mică-mare perversiune: cei care aplică o astfel de corecţie etică implică o drastică judecată etică în ceea ce-i priveşte ("eu sînt în măsură să judec") - un gest critic complet dizgraţios.
Ar fi nevoie de o "estetică a moralei". Încerc să îmbin în această sintagmă cele două "revoluţii": cea estetică din anii '60 şi cea etică din anii '90. Ceea ce pare a fi un joc de cuvinte poate deveni o metodă. Dacă vrei să faci morală în critică trebuie să respecţi un cod estetic pentru a capta un cititor adevărat. Odată cu falsa literatură a murit şi falsa lectură. Au rămas cei care au iubit literatura pentru ceea ce este ea (mult mai puţini decît acele sute de mii care stăteau la coadă la librărie cînd mai apărea vreun roman "curajos") şi ei sînt cei care au rămas să citească acum, în libertate, revizuirile de care vorbeam. Din păcate, profeţii "etici" se închipuie încă strigînd lucruri extraordinare, "interzise" într-o vreme în care totul e permis. Revin şi subliniez necesitatea nuanţării perspectivei etice. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că e un punct de vedere printre multe altele. Despre unul dintre acele "altele" vreau să amintesc aici.
Este vorba despre acei cititori care nu pot face o "relectură" pentru că sînt abia la "prima lectură". Eu am citit "liber" literatura scrisă sub comunism. Am considerat necesară această informaţie pentru a-mi justifica "superficialitatea" judecăţilor următoare pe care le voi înfăţişa într-o mică poveste.
Mai întîi a fost proletcultismul, o traumă care a dat peste cap tot mersul literaturii. Textele apărute atunci sînt "extraterestre" pentru cititorul format după '90. Bisturiul etic se confundă cu cel estetic - criticul poate sancţiona liniştit apariţia unei cărţi ca pe un compromis din toate pucntele de vedere. Cît despre expresivitatea involuntară, în două trei texte ai o descriere completă a mecanismelor artistice. A urmat înflorirea estetică din deceniul şapte - după un tratament cu electroşocuri cadavrul interbelic a fost pus pe picioare şi a luat fiinţă o literatură viabilă dincolo de problemele de nuanţă care se pun. La început, acest Frankenstein literar s-a descurcat mai greu: s-au produs redescoperirea eului poetic, a transcendenţei, reconstruirea limbajului abstract; în proză a fost redescoperit adevăratul realism (polemic faţă de cel socialist).
Sînt destule voci care susţin că literatura subversivă (ce să mai spunem despre cea nesubversivă) nu mai poate fi citită; pînă nu de mult susţineam acelaşi lucru - lectura liberă îşi are cruzimile ei. Însă există un motiv puternic pentru care această "radere" nu poate fi făcută: într-o literatură de (să fim indulgenţi!) aproximativ 200 de ani este o nebunie să încerci să ignori jumtate de veac. În plus, lucrurile nu sînt aşa de negre: nu trebuie să ducem munci titanice de recuperare. În anii '60 literatura a fost o beneficiară de pe urma comunismului: tirajele imense; numărul extraordinar de cititori (falşi, dar mulţi) avizi de informaţie mai mult decît de literatură. Toate acestea au favorizat apariţia unor autori mari şi a unor cărţi mari.
În poezie, anii '60 au reprezentat epoca redescoperirilor - a fost recuperat modernismul "soft" din perioada interbelică, modernismul tipic. Au fost reconsiderate inovaţiile lui Barbu (cel din Joc secund) sau Blaga şi au fost asimilate imediat. Modelul laturii "hard" a modernismului românesc, cea atipică, reprezentată de Bacovia, Arghezi, avangarda, era mult mai greu de urmat. Aşadar, poezia nu a continuat evoluţia exact de unde rămăsese, ci dintr-un punct mult mai îndepărtat (vorbim de evoluţie literară şi nu calitativ - nu spun că Bacovia e mai bun decît Barbu sau invers). Poezia şaizecistă îşi are vîrfurile sale incontestabile (Nichita Stănescu, Marin Sorescu sînt reprezentativi). În anii '70, cînd chinga politică se strînge din nou, poezia începe să nege virtuţile profetice, limbajul abstractizant al poeţilor consacraţi (Virgil Mazilescu, Petre Stoica etc.). Se produce o concretizare a discursului poetic. Dac-ar fi să vedem lucrurile "evoluţionist", am spune că poezia generaţiei '80 a fost anticipată de această mişcare anti-transcendentală. După mine, modelul poetic american preluat de poeţii optzecişti a fost o "bombă" neanunţată de nimic. Retrospectiv, putem detecta predecesori ai acestei viziuni poetice şi ei se află în literatura underground (ex: oniriştii sau chiar şaptezeciştii, poeţi mult mai puţin "publici" decît cei din deceniul precedent).
În proză explicaţia "evoluţionistă" este mult mai greu de făcut. Aici mişcările nu au fost neapărat polemice şi, implicit, succesive cum au fost în interiorul fenomenului poetic. Proza sub comunism este plină de paradoxuri. În unele cazuri contorsionarea discursului, prin atingere permanentă cu cenzura, a generat un stil aparent evoluat (ex: A. Buzura, D.R. Popescu, Breban înainte de Bunavestire ş.a.). Există şi ltieratură "de idei" care nu e alambicată atît de "sincron", dar care suferă de o directeţe a subversiunii destul de penibilă împotriva obsedantului deceniu (acelaşi Buzura, Preda în cîteva romane, Ivasiuc etc.). Cert este că proza celor amintiţi mai sus conţine o obsesie a realismului. Toţi sînt doritori să creeze o frescă a unor situaţii istorice concrete. S-a scris însă şi o altfel de literatură în acea epocă. Să ne gîndim doar la Mircea Horia Simionescu un cert postmodern înainte ca termenul propriu-zis să ajungă al noi.
Tot sub comunism a apărut proza optzecistă a cărei calitate nu a fost atît de afectată (cum s-a întîmplat în cazul "subversivilor") de contextul politic. Din păcate (sau din fericire!), impactul nu a fost acelaşi, optzecismul propunînd o literatură puţin comodă, în formule noi, experimentale, care au fă-cut-o inaccesibilă marelui public (nepopularitatea se explică şi prin greutăţile pe care le-au avut de înfruntat instituţiile culturale de la care regimul şi-a întors faţa în "întunecatul deceniu nouă"). Nedelciu, Groşan, Cuşnarencu, Crăciun (şi ceilalţi desantişti) rezistă perfect lecturii libere - nu întîmplător unii comentatori subînţeleg în literatura lor un gest profund subversiv. Sigur este că proza lor a însemnat un salt calitativ uriaş.
Mai trebuie amintit în cazul prozei că am auzit nu de puţine ori că scriitorii postbelici s-ar împărţi în virili şi ne-virili: marii subversivi (Preda, Buzura etc.) ar fi virilii, tîrgoviştenii, majoritatea optzeciştilor ar fi ne-virilii. Făcînd abstracţie de stupizenia distincţiei trebuie să remarc un adevăr interesant: cele două tipuri de scriitori au avut mize diferite. În timp ce unii au ignorat literaturitatea scrierilor lor, crezînd într-un gest politic pe care l-ar face, ceilalţi, "fătălăii" au avut grijă de adevăraţii cititori, pe atunci copleşiţi numeric. Ambele tabere au dat mari scriitori însă, din cîte am citit, virilii au cam mulţi "răniţi" (curaj amestecat cu compromis) care nu pot rezista prea mult bătăliilor canonice.
Cam atît, în foarte pe scurt, despre o literatură extrem de complexă, cum rezultă chiar din rîndurile de mai sus. O apropiere pozitivă, senină, de aceste cărţi nu poate aduce decît cîştiguri. Şi nu e vorba despre rezultate interesante într-o analiză a mentalităţilor, într-un studiu sociologic etc., ci de un cîştig literar realmente. Optimismul meu provine şi dintr-o lectură recentă a cîtorva zeci de cărţi din acea perioadă. E foarte greu să gîndeşti fenomenul în ansamblu şi să nu-ţi repeţi tot timpul: cum de n-au avut curaj să spună mai mult? cum de au intrat în joc atît de uşor? etc. Însă e foarte uşor să faci abstracţie de toate aceste probleme grave în timp ce citeşti pagini bune. E timpul să facem distincţie nu între autor şi operă (distincţie cam desuetă), ci între lectură şi reflecţia asupra lecturii. Altfel spus, mai întîi citiţi şi apoi daţi-vă cu părerea. Numai după ce aţi citit (sau aţi încercat, în caz că nu puteţi trece de vreun hăţiş subversiv) puteţi fi înverşunaţi, enervaţi - nu e doar un drept, este meritul şi savoarea oricărei lecturi.

C. Rogozanu




Înaintea erei noastre
Toată lumea e de acord, literatura de pînă la 1989 este destul de variată pentru a permite satisfacerea tuturor gusturilor. Spre marea stupefacţie a unora, nici de literatură experimentală, de inovaţii tehnice radicale sau cărţi uluitor de actuale nu ducem lipsă în perioada cu pricina. Dar, ceea ce înţelegem în mod curent ca "literatură comunistă", adică acele opere purtînd clare mărci ideologice (romane politice, teatru, mai puţin poezii) nu mai citeşte nimeni de bună voie. Se ridică marea întrebare: ce rămîne în picioare din ce a fost atins de suflul Partidului? Evident, o cantitate discutabilă de producţii de toate genurile. Lucrurile se mişcă: întîi critica, apoi şcoala au început să tragă scrierile limpezi din apele moarte ale ideologiei.
Sînt zone delicate (sau dureroase, după caz) în această discuţie, cărţi duplicitare, cum sînt fostele vedete ale romanului politic, cele care arată cel mai bine pîcla intelectuală obligatorie a regimului, ocolurile nesfirşite in jurul tabu-urilor - azi golite de încărcătura emoţională a vremii, cea care coaliza cititorii şi autorii într-o confrerie semi-secretă. Lipsite de aura pericolului, ne par un lung şir de poveşti felurite, majoritatea poliţiste sau istorice, complicate cu tehnici narative pretenţioase sau eseuri inutile, şi fără acţiune. Nici amatorii de aprinse dezbateri morale nu se simt în largul lor în pasajele sibilinice, printre suferinţe insinuate şi compromisuri de ochii cenzurii.
Nu e uşor să ne clătim ochii şi să le vedem dincolo de epoca în care se încăpăţînează să rămînă. Căci specific acestor romane este contextul politic strict şi, în curînd, notele de subsol care să explice contemporanilor noştri detaliile de dinaintea erei noastre. Sînt cărţi care insinuează şi disimulează continuu, care cultivă subînţelesurile de toate felurile, în care nu ne mai putem regăsi. Poate de aceea le simţim atît de diferite de prozele anilor '80 în care autorii sînt, poate părea paradoxal, mai deschişi faţă de cititori, mai sinceri.


Roxana Racaru

Imposibila obiectivitate

Efoarte uşor de constatat că ceea ce se aşteaptă de la noi, cei care am debutat în critica literară la sfîrşitul anilor '90, este obiectivitatea. Ochiul nostru proaspăt ar trebui să vadă literatura română contemporană dincolo de conjunctură, de orice fel ar fi ea. Avantajul nostru istoric pare să fie un garant pentru revizuirile adevărate.
înainte de orice consideraţii, vreau să spun că e o idee greşită şi o speranţă vană. Nu vom fi obiectivi. Hrănim încă această speranţă pentru că pur şi simplu nu am început încă să supărăm cu adevărat. Nu vom fi obiectivi dintr-un motiv foarte simplu şi care ţine de normalitatea în care avem norocul să trăim azi: pentru că ne mişcăm într-o societate culturală vie, dinamică şi pentru că, implicit, sîntem sensibili la comportamente. Onestitatea (călinesciană) funcţionează doar ca fundal, sîntem oneşti în măsura în care nu sîntem înregimentaţi. Dincolo de asta, avem cu literatura română contemporană o relaţie complicată, în care pe lîngă inteligenţă şi luciditate, există deopotrivă simpatie şi antipatie.
Scriitorii contemporani, începînd cel puţin cu generaţia '60, sînt încă vii, se mişcă printre noi, facultatea de Litere e un spectacol diacronic de mentalităţi culturale pe lîngă care nu se poate trece nevătămat. Dar nu cred că e un lucru rău. Nu cred că mai poate funcţiona (dacă a funcţionat vreodată) modelul criticului nemuritor şi rece. Imparţialitatea pe care s-au clădit glorii înainte de '89 era un imperativ moral într-o epocă nenorocită social şi politic. Astăzi declararea imparţialităţii ar fi o ipocrizie.
Aşadar, înainte de a trece la un eventual examen lucid al literaturii ultimilor zeci de ani, ar trebui să ne anunţăm deschis pre-judecăţile.
Vedem implicit această literatură contemporană à rebours. Cea mai nouă paradigmă prezentă în facultatea pe care tocmai am terminat-o este aceea postmodernă, literatura anilor '80. Inevitabil sîntem într-o relaţie de simpatie cu aceasta. De ce? Pentru că ne place în primul rînd tipul de comportament cultural pe care îl adoptă reprezentanţii ei. Pentru că ne place activismul lor, pentru că întîlnirile pe care ei le organizează învie atmosfera literară, pentru că ne dau speranţe că se va putea trăi efectiv, chiar şi material, nu doar pasional, din literatură. Pentru că distrug mitul literatului răpănos şi ascetic. Cît sîntem de acord cu ideologia lor literară şi cît ne place literatura pe care o produc, asta rămîne de văzut.
Cu generaţia '70 încă nu ne-am lămurit. Ne ajută Laurenţiu Ulici şi Eugen Negrici. Ultimul e mai periculos, pentru că analizează seducător. Nu sîntem neapărat sensibili la o sistematică, dar am descoperit acolo nişte poeţi care merită toată atenţia.
Cu generaţia '60 pre-judecăţile devin alarmante. Sîntem atît de refractari la modelul scriitorului genialoid, la sintagma marele X, încît ne punem în pericol nu doar obiectivitatea, dar şi onestitatea. Grimasele unor critici din această generaţie ne fac să ne simţim datori a vorbi despre Nichita sau Preda cumva cu apelativul "dumneavoastră" şi cum nu poţi fi natural atîta timp cît foloseşti pluralul, riscăm să nu mai vorbim deloc despre aceşti clasici contemporani. E o zonă care ne contrariază şi în care nu ne simţim încă liberi. Asta nu înseamnă că respingem de plano literatura şaizecistă. Există aici nişte axiome valorice: primul volum din Moromeţii, unele volume ale lui Nichita Stănescu, cîteva romane ale lui Nicolae Breban şi multe altele. Doar că aşteptăm un fel de revoluţie matematică în urma căreia axiomele ar avea şi ele nevoie de demonstraţie.
înaintînd în timp, lucrurule se ficţionalizează absolut. Literatura unei religii politice sau romanele obsedantului deceniu ar merita o carte de curiozităţi estetice. Doar că pentru asta ar fi nevoie şi de un Baudelaire. Sînt destui printre noi, cei foarte tineri, interesaţi efectiv de aceste zone. Personal îmi rezerv un anume hedonism. Mă interesează literatura care se mai poate citi, nu doar analiza.
Vreau să mai spun doar trei lucruri.
în primul rînd trebuie să se înţeleagă că noi, cei tineri, nu sîntem în nici un caz atît de liberi cum s-ar părea. Sîntem efectiv hărţuiţi de toate dezvăluirile literaturii nonficţionale, asistăm la un spectacol cîteodată grotesc de mărturisiri contradictorii, de răsturnări morale. Citim studii de istorie recentă, de sociologie laolaltă cu literatura propriu-zisă. Obiectivitatea estetică e încă foarte departe. înainte de a ne întreba dacă o carte e valoroasă, ne întrebăm, în continuare, obsedant: cum a fost posibil?
în al doilea rînd literatura contemporană continuă să acopere un interval exacerbat. Literatura contemporană ar trebui să fie foarte tînără, în nici un caz să atingă venerabila vîrstă de 50 de ani. Continuă să fie aşa pur şi simplu pentru că n-a fost cercetată la timpul ei. E o fată bătrînă, adică o imagine nu tocmai plăcută ochiului. Cred că ar trebui să acceptăm cu toţii, instituţiile academice inclusiv, că ea are o mare parte care ţine deja de istorie literară, în nici un caz de contemporaneitate.
în sfîrşit, dacă lăsăm la o parte haina criticului sau a istoricului literar şi rămînem în ţinuta lejeră a cititorului care se plimbă printre rafturile pline de cărţile literaturii române contemporane, nu cred c-o să avem parte de un oţium pur. Dacă vrem să nu fim acaparaţi de un negoţium intelectual, citim în continuare literatură străină. Există şi excepţii, evident, doar că cititorul de azi nu prea mai are timp să caute printre rafturi.

Luminiţa Marcu