Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Cronicarul blînd de Sorin Lavric

În genere avem o părere proastă despre cronicarii literari. Mai întîi, fiindcă ni-i închipuim ca pe nişte naturi ambiţioase, mînate de visări ilustre, al căror scop e să-şi ridice piedestal folosindu-se de cărţile altora. Cum s-ar spune, îşi clădesc casa cu cărămizi străine, fără să le pese că fundaţia pe care stau nu le aparţine.
La mijloc e un soi aparte de parazitare intelectuală, în care corpul gazdei e asimilat în vederea hrănirii unui metabolism de tip critic. Nişte căpuşe vanitoase, aceştia sînt autorii de cronici periodice.
În al doilea rînd, pe cronicari îi bănuim de exerciţiul puterii, de plăcerea perversă de a schingiui un autor cu ajutorul verdictelor crude. Dacă nu ştii să stîlceşti în cîteva paragrafe un nume, nu ai sorţi de a urca în ierahia breslei, cronicarul fiind un mercenar cu ştaif ale cărui tente retorice nu au atît rostul de a emite judecăţi oneste, cît de a împărţi palme discreţionare. În al treilea rînd, cronicarul e un mofturos de speţă îndoielnică care caută să uzurpe rostul criticului literar, numai aşa explicîndu-se graba suficientă cu care dă verdicte pe baza unor impresii proaspete, pe care, căpătîndu-le la cald în timpul lecturii săptămînale, vrea să le preschimbe în sentinţe durabile. Dar peste un timp, impresiile se şterg şi goliciunea judecăţilor sare în ochi, cronicarul ruşinîndu-se singur de aberaţia afirmaţiilor pe care le-a făcut odată.
În al patrulea rînd, cronicarul suferă de optica efemeridei culturale: ştie că viaţa textelor de gazetă e scurtă, iar gîndul perisabilităţii îi insuflă un aer frivol de conţopist literar. Cînd ştii că scrii de la o săptămînă la alta articole a căror literă se va acoperi de o implacabilă patină de uitare, ochiul n-are cum să nu împrumute o umoare superficială. Toţi visăm la texte încrustate în eternitate şi nu există rană mai acută decît să ştii că esenţa cuvintelor tale e trecătoare. Din acest motiv, cronicarul are dreptul să nu fie serios, adică are voie să fie fluşturatic, încropind cu lejeritate nişte bucăţi pitoreşti şi caduce. Să fim sinceri: cîte cronici rezistă la o lectură făcută la un an după scrierea lor? Dar la un deceniu? Şi atunci de ce să nu-i concedem cronicarului dreptul de a fi uşuratic în aprecieri?
La aşa pomelnic de defecte, portretul cronicarilor nu poate inspira prea mare respect şi îţi trebuie o doză mare de simpatie pentru aceşti defavorizaţi ai scrisului ca să le mai poţi vedea calităţile. Într-o enumerare sumară, aceste calităţi sînt: reactivitatea, empatia, pasiunea pentru litere şi, în fine, talentul.
Principala calitate a cronicarului e uşurinţa de a întocmi recenzii la termen, adică sub presiunea timpului. Într-un cuvînt, cronicarul e un intelectual cu viteză de reacţie, înzestrat cu condei iute, care poate scrie repede, fără gestaţii lungi şi fără dospiri interminabile, nişte texte înzestrate cu fler discriminator. În schimb, cine nu poate scrie sub presiunea scadenţei redacţionale, acela n-are şanse să fie cronicar. Intelectualii înceţi, cu peristaltism livresc de tipul ocluziei mentale, adică acei constipaţi care se dau de ceasul morţii pînă reuşesc să-şi urnească frazele, intelectualii aceia sînt contraindicaţi pentru meseria de cronicar. Lentoarea, lingoarea şi siesta sine die în aşteptarea inspiraţiei sînt condiţii prielnice criticilor, academicienilor, îngrijitorilor de ediţii, traducătorilor, dar nu cronicarilor. De aceea, presiunea timpului e criteriul de separare a cronicarilor de autorii cu digestie literară anevoioasă. În al doilea rînd, empatia faţă de volum. Cine nu simte atmosfera unei cărţi, murmurul ei prelexical, adică melodia de subînţelesuri din care se hrăneşte ea, nu poate fi cronicar, ci mînuitor sec de epitete luate din repertoriul jargonului la modă. Cronicarul trebuie să aibă nări intuitive, adică puterea de a-l simţi pe autor dincolo de buchiile vizibile. În al treilea rînd, pasiunea pentru litere, care anulează obiecţia de la început, cum că cronicarul e un ambiţios care îşi ridică notorietatea pe spinarea altora. Oricît de ambiţios ai fi, dacă nu eşti atras de emoţia literelor, nu ai cum să rezişti prea mult pe un teren care, în definitiv, e monoton şi supărător de umil. Rutina te va plictisi şi lipsa ecourilor te va dezamăgi, de aceea cine nu aleargă de unul singur de dragul bucuriei interioare va abandona chinul. Renunţi fiindcă atenţia ta e în altă parte: nu la plăcerea literelor, ci la ecoul lor public. În fine, talentul. Un cronicar nu trebuie să fie talentat, ci doar silitor în a-şi exersa mania literelor. Cine n-are talent şi totuşi face cronică are o dublă justificare: bucuria literaturii şi nevoia de feedback fără de care autorii comentaţi ar trăi cu convingerea că scriu în pustiu. În schimb, cine are talent şi face cronică, poate întîrzia aşezarea patinei de uitare peste textele lui, caz în care într-o zi va putea să facă antologie din cronicile proprii.
Cu acest tabel de defecte şi calităţi ne putem apropia de volumul Ora de citit al Serenelei Ghiţeanu. Tomul conţine o selecţie din cronicile pe care autoarea le-a publicat în ultimii cinci ani în revistele 22, Timpul, Observator cultural, Adevărul literar şi artistic şi Vatra. Autorii recenzaţi sînt în număr de 23, printre care W. N. P. Barbellion, Nina Bouraoui, Cătălin Dorian Florescu, Steven Galloway, Samantha Harvey, Nora Iuga, Yasunari Kawabata, Dan Stanca, Monica Lovinecu, Gabriel Liiceanu, Herta Müller, Ion Manolescu, Matei Vişniec.
Ce e limpede de la primele cronici e că autoarea nu face din recenzie un exerciţiu de putere. În al doilea rînd, nu e superficială în numele efemerului din cronică, ci are o seriozitate draconică în înregistrarea detaliilor.
De fapt, ce izbeşte la autoare e înclinaţia de a povesti cu fidelitate conţinutul cărţilor. Acest scrupul de redare cît mai exactă a naraţiunii împrumută Serenelei Ghiţeanu o alură rigidă de ochi didactic. Dar impulsul ei pedagogic are o rigoare fără scorţoşenie şi o exactitate fără mania minuţiei oarbe. Obiceiul de a face rezumatul romanelor, eseurilor sau nuvelelor comentate o aşază pe autoare în categoria cronicarilor măcinaţi de grija fidelităţii faţă de original. Ea judecă un volum numai după ce s-a asigurat că cititorul a înţeles despre ce este vorba în rîndurile lui, pentru ca apoi, în ultimele paragrafe ale recenziei, de obicei în ultimul, să-şi formuleze opinia critică. Acest protocol de punere în temă îi ia din nervul critic, Serenela Ghiţeanu avînd o blîndeţe politicoasă din cauza căreia cronicile ei sînt cu precădere laudative, elogioase şi iritant de pozitive. Chiar şi atunci cînd are rezerve, cuminţenia cu care le rosteşte îi fură din morga de intransigenţă. Pe scurt, deşi are viteză de reacţie, scriind alert sub presiunea scadenţei, Serenela Ghiţeanu arată o timiditate în aprecieri de tip politicos, o reţinere delicată de ordin împăciuitor. A fi cronicar tandru şi tolerant e o circumstanţă agravantă în lumea de azi. De fapt, în Serenela Ghiţeanu întîlneşti forma aparte a unei pasiuni literare de tip degustător, adică genul de intelectuală predispusă mai curînd să guste un text decît să-l creeze. Recenzenta savurează literatura, nu o produce. Cultă şi înzestrată cu o sensibilitate de tip melodic – acea sensibilitate care face ca un om să se bucure de prozodia şi sintaxa unei limbi –, autoarea scrie fără emfază şi fără orgolii ascunse, din bucuria pe care i-o dă întîlnirea cu volumele altora. E o candoare de spirit naiv în fiinţa Serenelei Ghiţeanu. Mai mult, limba franceză, pe care o predă la Universitatea din Ploieşti, i-a imprimat acurateţe fonetică şi cadenţă sigură. Serenela Ghiţeanu are urechea limbii, dar nu are virtuozitatea ei expresivă. De aceea scrie limpede şi corect, avînd un ton neutru, de peroraţie rece. Nu e o autoare patetică, neavînd nimic din tulburarea viscerală a talentelor de esenţă temperamentală. După cîteva cronici, ţi-ai fi dorit ca autoarea să fie mai virulentă, mai arţăgoasă, mai bătăioasă în pornirea de a judeca autori. Dar Serenela Ghiţeanu stă sub fatalitatea naturii sale: o generozitate caldă care atenuează asprimea verdictelor de gust.
În totul, o scriitoare cultă şi rafinată, cu un simţ sigur al calităţii literare, căreia îi lipseşte cruzimea în aprecieri şi talentul în expresie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara