Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Cărări de Ion Horea

Jurnal

S-alege, nu s-alege, mai scriu şi pun de-o parte,
Prin viaţa cu năravuri şi bătălii deşarte,
Întârziind o oară pe-un drum şi-ntr-o ogradă
În tot ce văd şi nimeni nu poate să mai vadă.
Mă-alătur şi eu celor plecaţi fără vreo vină
Cum numai roii, vara, pândiţi lângă stupină,
Întors din necuprinsuri, adus prin ani şi zile
Lângă făpturi mai simple şi lucruri mai umile,
Imaginând o lume ce nu-i pe nicăirea
Precum o cere scrisul şi cum mă-ndeamnă firea.
Şi ploi îmi ies în cale, mărunte, ca prin site,
Înfrigurând pe râturi otăvile cosite
Şi cineva mă strigă şi nici nu bag de seamă
De către drumul ţării cum cineva mă cheamă,
Să fie boştinarul de la Sibii, să fie
Sfârnarii duşi devreme la târguri în Câmpie,
Mocanii cu ciubare şi cercuri bunăoară
Ori cei ajunşi la Oarba să lupte şi să moară?
Hotarul mi-i arată pe toţi şi mi-i ascunde
Ca toamna după brumă, pe nu se ştie unde,
Şi nu ştiu, sunt copilul de-atunci ori omul màtur,
Prin tot ce nu pot încă să uit şi să mă satur,
Întraurit cu plopii, înnegurat cu iarba
Pe-un drum pe care nimeni nu l-a bătut degeaba,
Prin câte-n amintire mai vin şi amenìnţă
Din lumea lor de umbre mai vii într-o privinţă.
Aşa, prin nopţi de iarnă şi zile lungi de vară
Mai scriu din cât mi-i scrisa şi port ca o povară
Pe cei din fărămargini, pe cei din nesfârşire
Chemaţi să mai umbrească pământul şi să mire,
Pe cei ce vin şi nu ştiu de câţi au fost, şi cine
Rămâne printre neamuri cu neamul lor vecine,
Şi cât le-a fost hotarul şi cât le-a dat norocul
În conie la cină să mai aprindă focul,
La poartă să mai steie, la ceruri să mai cate,
La blidul de pe masă, la lumi îndepărtate,
Apoi, de nu se ştie şi cum, lăsaţi să moară
Şi să apuce drumul în sus, până la moară
Până pe-un deal cu prunii crescuţi peste morminte,
Să nu se mai întoarcă, să nu mai ia aminte.
Nu cer mai mult nici sorţii, nici ţării ce se schimbă,
Nici celor plini de patimi şi stricători de limbă
Decât să-mi lese noaptea-n lumina lămpii mele
În amăgiri de lună şi bântuiri de stele,
Din cât mai din aproape, pe-atâta de departe,
S-alege, nu s-alege, să scriu, să pun de-o parte!

 

La Miezul Nopţii

Pe vremea asta lumea doarme, curând cocoşii o să cânte.
Dar ce mai vrei cu mine, Doamne, ce mai aştepţi şi tu, Pământe?
De unde-mi scoateţi nucii-n cale, pe câte drumuri pustiite,
Şi-mi luminaţi pe continituri din neguri ciurdele de vite?
Şi căror duhuri, prin ogradă, mă-mpingeţi să le fiu alesul,
Prin ce hotare să mă-nchipui când toamna-şi mântuie culesul,
Ori prin amurguri citadine întors din alte căi obscure
Pe dunga dealurilor mele lăsaţi visarea să mă fure?
Credeam că nu voi fi în stare, cât foaia albă mă îmbie
Cu graurii să-mi duc povestea prin bântuirea lor la vie,
Şi nu mai însoţesc mocanii când vin cu cercuri şi ciubară,
Şi nu mai ştiu de câte-n lume vecinii mei mă întrebară…
Dar unde-s nopţile, să umble prin casă caiere şi fuse,
Minuni să nu se mai întoarcă de unde vremea lor le duse,
În umbră sub burduful lămpii să le mai ştiu cu noi la cină,
De ce mă-ntoarceţi iar la toate, de unde-mi căutaţi pricină?
Pe unde mai aflaţi piroane în carnea mea să se împlânte?
Şi ce mai vrei cu mine, Doamne, ce mai aştepţi şi tu, Pământe?

 

Jurnal

Înţelept, de la o vreme nu mai stau să-mi număr anii,
Cum scriam cândva-ntr-o carte, „rătăcind prin Transilvanii”,
Şi mi-i duc într-o desagă numa-n umbra lor ştiută
Peste-o vale-a nimănuia, de podbeal şi de cucută.
Lumea vadă-şi de-ale sale, nu mă vede, nu mă ştie,
Sunt şi eu acolo, unul, printre câţi mai pot să fie,
Unul care umblă noaptea prin hotare şi răzoare
Şi nici nu se mai întreabă de ce vrea şi de ce-l doare,
Scrie şi el cum i-i scrisa, câte-n lună, câte-n stele,
Aşteptând o îndurare, de păcate să-l mai spele.
Căutând cu dibăcie printre gânduri să mai fure, –ş
Lasă drumul ţării-n voie să-l mai ducă pân’ la Mureş,
Unde-i podul, unde-i luntrea de demult, din amintire
Până-n ziuă să-l mai treacă peste luciul lui subţire.
Şi aşa se-alege-o lume printre dealuri, printre sate
Şi de vremuri şi de oameni fără milă apăsate,
Lume tot mai depărtată, mai ascunsă, mai străină,
Dinspre câte se trecură, peste câte-or să mai vină.
Când ajung să nu mai ştie cei ce vin de cei ce pleacă
Şi eşti martorul statornic şi-ntârzii cu ei oleacă
Şi mai cauţi la fântână şi la poartă şi la şură
Ca-ntr-o ceaţă foarte deasă dintr-o iarnă foarte dură,
Când mai spui că eşti cutare din hotar şi din ogradă
Şi-ar veni şi ei să afle, n-ar avea ce să mai vadă.
Asta-i tot. Şi te mai chinui să întorci ce nu se-ntoarce,
Mai cu oile pe râturi, mai la ţurcă, mai la poarce,
Ba, aşa, la întâmplare, gândul tău o ia şi razna,
Ajungând peste Berghia pân’ la Pânet, pân’ la Nazna,
Doamne, Petea şi Vaideiul, cât ar fi să le desferici,
Din chicui să se mai vadă coperişuri de biserici,
Cât ar fi să-mprăştii ceaţa să se vadă valea, verdea,
Ori încol’ spre Sânmărghita, ori în jos pân’ la Cucerdea,
Unde-ai fost şi parcă n-ai fost, unde-ai fi şi parcă n-ai fi,
Pân’ la curţile lui Haller, a lui Erejdi şi Palfi…
Sunt al locurilor, Doamne, sunt al locului, sunt locul,
După cât mi-ai dat putere, după cum mi-a fost norocul,
Măciniş de vorbe goale câtu-i gol ce-a fost pe vremuri,
De-ai citi ce scriu acuma, să te miri, să te cutremuri,
Din credinţă şi iubire să rămână mărturie
Dinspre câte se trecură, către tot ce-o să mai fie!

 

Elegie în Ianuarie

De-ar fi măcar o clipă să stai şi tu alături
Să-i vezi cum vin din urmă şi cad pe ei omături,
Dar tu eşti însuşi Timpul, secundă cu secundă
Şi-i însoţeşti, şi nimeni nu stă să te ascundă
Când prin ogradă pârtii se-ncrucişează, iată,
Din poartă pân’ la şură, din casă la poiată,
Şi-aluneci ca pe vremuri, şi cazi, şi-n jur se râde,
Pe calea dintre Buta Gligore şi-a’ lui Bâde,
La săniuş, grămadă pe sănii cu oplene,
Pe drumul cu hârtoape şi ocoliri viclene.
Acum e-o vreme moale, o zi de stat în casă,
Şi somnolează gânduri şi neguri te apasă.
Pe-afară iarna strânge găinile-n târnaţ.
Aduci din pod, pe loitră, slănină şi cârnaţ,
Aduci din şură lemne şi din lădoi făină
Şi dai să intri-n casă, te-mpiedici de-o găină
Şi te întorci să-mprăştii o cupă de grăunţe.
Din sat, nu trece nimeni, ceva să mai anunţe
Şi nu se mai petrece nimic şi mintenaş.
Câinele parcă zace, colac, sub găbănaş.
Apoi, mai către seară, când galiţele dorm,
Dinspre coteţ se-aude un grohăit enorm,
Şi când le torni în troacă lătura din găleată,
Ca prin minune, totul se-nghite şi se gată.
Doar mâţele sub sobă anunţă iar ninsori,
Cum dorm pe lemne, –n abur de lapte şi unsori
Din hârbele lăsate anume să le lingă.
O zi ori două poate, şi iarăşi o să ningă.
Şi când deschidem uşa e-o aburire-n ger.
Parcă simţim aroma bostanului din ler.
În casă-i pus războiul, şi-n cele două laturi,
Ne-nghesuim o vreme pe laiţă şi paturi
În durduit de brâgle, de iţe şi de spată,
Când mama-ncepe lucrul şi toate-ncep să bată.
Nici nu-mi închipui cum că aş face o scofală
Când stau mai lângă sobă-ntre gheme şi sucală
Şi umplu ţevi, şi singur, învârt, învârt şi tac
Şi caut să le fie şi mâţelor pe plac.
Nu-i nimeni să se mire şi nimeni să mă certe.
E-o împăcare-n toate şi prunele sunt fierte
Şi nu-i nicio grăbire şi nu-i nicio pricină
Când ne-adunăm cu toţii şi ne-aşezăm la cină.
Parcă din lumea mare ceva acum începe,
Când mămăliga-i abur şi nările sunt cepe,
Când totul te îndeamnă şi totul pare iute
Şi simţi ademenirea curechiului din bute
Şi nu ştiu câte zile şi nu ştiu câte ore
Se-adună-aici în linguri şi-n blidele sonore
Şi parcă de sub masă tot mai aud un miaun
Şi iau din blid jumara şi le-o arunc sub scaun
Şi şterg cu mămăliga un blid, să le ajungă.
Afară-i frig şi-n casă-i de somn, şi noaptea-i lungă.

 

Remember

Să stai în casă, iarna. Bostani se coc în ler.
Pe canapea, Arghezi, Bacovia şi Blaga.
Pe masă lâng-olaltă, Scriptura şi Baudelaire,
Şi mâţele sub sobă însomnolându-şi vlaga.
Esenin nu-i departe, la căpătâi, pe pat,
Traducerea lui Lesnea. În ler se coc bostanii,
Şi-un duh al vremii trece prin casă, întrupat,
Când mai recit în şoaptă: „o,… lama sabachtani!”
O zi în care nu ştii ce-ar fi să mai însemne
Tăcerile zăpezii şi liniştea din casă,
Când de la şură tata aduce-un braţ de lemne
Şi mama, pe la sobă, mai pune şi mai lasă…
Eram într-o vacanţă. Scriam din când în când
Şi-mi cultivam iubirea ascunsă şi ciudată,
Mai răsfoind volume, mai murmurând în gând:
„Şi nu plâng niciodată şi nu râd niciodată”.
Se înserează. Lampa, de grindă-i prinsă-n cui.
Îi şterge mama glaja, mai potrivind feştila.
Ai vrea să spui o vorbă, şi taci, şi n-o mai spui,
Şi-ntors, de tine însuţi parcă te prinde mila.
Apoi burduful lămpii se lasă ca un cerc
De umbră peste masă şi peste ce-o să vină.
Pun cărţile de-o parte şi să mă-mpac încerc
Când prinşi în duhul casei ne aşezăm la cină.
O seară-n care nu ştii ce-ar fi să mai închipui,
Când se mai spune-o vorbă, când se mai toarnă-n blide,
Doar timpul mai apasă, doar lumea ca nisipu-i
Prin gândurile mele de cugetări avide.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara