Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Inedit:
Cărtile nesansei - Dialog între Mircea Eliade si Ovidiu Cotrus de Cornel Ungureanu




Recent, doamna Delia Cotrus ne-a pus la dispozitie un set de scrisori către Ovidiu Cotrus. Sunt semnate de Mircea Eliade, André Malraux, Pierre Emmanuel, Jacques Madaule, Robert Marteau si altii. La cele câteva întâlniri internationale la care a participat Ovidiu Cotrus a lăsat o impresie puternică.

Dialogul epistolar cu Mircea Eliade ar putea fi prefatat de cele câteva note din jurnalul lui Eliade: Cotrus a fost în închisoare si s-a purtat acolo ca un erou, azi înfruntă moartea ca un cavaler fără pată. Cu decizia medicilor în buzunar, el nu lasă impresia unui personaj agonic: dimpotrivă, sfidează implacabilul. E un om-spectacol: memoria sa fabuloasă îl face să depună, în 1969, una dintre cele mai complete mărturii privind închisorile comuniste. Virgil Ierunca o va transcrie într-o carte-document.

Interviul cu Mircea Eliade nu poate apare în Familia în anul de gratie 1972; Eliade este, în ciuda aparentelor, persona non grata. Ovidiu Cotrus este - mai e nevoie să o spunem? - indezirabil. Citim în 1990, în nr. 1 al Familiei, paginile cenzurate si putem observa că si întrebările si răspunsurile erau scrise în asa fel ca textul să poată fi publicat. Mai mult decât un dialog lămuritor, "interviul" evocă o bună relatie, un spatiu al respiratiei libere. Sunt supravietuitorii unui timp al dezastrelor.
*

Corespondenta lui Mircea Eliade ne pune în relatie cu un om cald, capabil să-si trăiască micile complicităti; să creeze "un aer de familie." Parcă nici unde ca în dialogurile epistolare cu Ovidiu Cotrus. Îl cunoscuse pe Aron Cotrus,1) unchiul scriitorului. Îl admirase.

Între destăinuirile din această scrisoare, ne-am opri asupra uneia: Mircea Eliade vrea să scrie "Un Doctor Faustus cu material din părtile noastre".

Pentru cine a citit atent opera lui Mircea Eliade e evident rolul capital al lui Faust în construirea ei. Nu numai Mitul reintegrării, nu numai Mephistofel si Androginul sunt cărti scrise sub semnul dramaticei încercări de a medita asupra Pactului cu diavolul. În romanele anilor treizeci el va parafraza o scenă sau alta din Faust. Unul dintre lucrurile importante pe care Eliade le-a învătat de la Nae Ionescu a fost lectura lui Faust.
*

Dar Ovidiu Cotrus? În prezentarea interviului (neapărut! cenzurat!) Ovidiu Cotrus scrie:

"Bucuria încercată la primele lecturi din opera lui Mircea Eliade - romane, studii, eseuri etc. - pe vremea când eram elev de liceu, s-a convertit pe nesimtite într-un adânc sentiment de prietenie pentru om, pe care regretam că nu am prilejul să-l mărturisesc. Mai târziu mi-am explicat acest lucru prin remarcabila comunicativitate a scrisului lui Mircea Eliade.(...)

Taina acestei capacităti de comunicare si comuniune umană este marea libertate interioară a lui Mircea Eliade si, în primul rând, libertatea fată de propria lui operă. Multi creatori par striviti sub greutatea operei lor ca sub o statuie pe care trebuie să o poarte în spinare. Victime ale insuficientei, ei îsi pierd treptat libertatea, găsind o consolare amăgitoare în ideea prăpastiei ireductibile dintre om si creator."

Am putea spune că "marea libertate interioară" era trăsătura principală a lui Ovidiu Cotrus. Indiferent până la uitare de sine fată de opera sa (posibilă), Ovidiu Cotrus îsi găseste în Mircea Eliade un spirit confratern. Eliade ar putea fi, pentru el, o posibilă oglindă. Un personaj în care Ovidiu Cotrus se regăseste. După cum pentru Eliade, Ovidiu Cotrus este personajul pe care i-ar fi plăcut să-l trăiască.
*

Să ne întoarcem la Jurnal2). Scrie Eliade: "Seară petrecută cu Ovidiu Cotrus. Stăm de vorbă până la 2,00 dimineata. Extraordinara lui memorie; în închisoare tinea conferinte despre literaturile română, franceză si rusă. Cita pe dinafară nu numai poeme, ci pagini întregi din romanele pe care le analiza. (Asta am aflat-o demult, de la tovarăsii lui de închisoare, întâlniti la Paris.) Îl îndemn să-si povestească amintirile (si nu numai cele din închisoare) cu un dictafon în fată, aici, în S.U.A., sau în Franta. Ar fi un document unic. Nimeni altul nu are memoria lui exceptională si sansa de a fi în Occident... Inutil să rezum tot ce mi-a spus. Sper că le-au notat măcar unii, din cei, destul de numerosi, care l-au auzit povestind.

O.C. trăieste printr-un miracol; doctorii care l-au examinat nu înteleg cum de supravietuieste. Suferă de tot: de ficat, de inimă, de tuberculoză pulmonară, de colită cronică etc. etc. Si cu toate acestea, vitalitatea lui este pur si simplu uluitoare: nu oboseste nici după zece ceasuri de discutii, fumează întruna, mănâncă orice (ar trebui să tină un ăregim absolută), bea alcooluri tari..." notează Mircea Eliade pe 18 iunie 1972, ca să adauge în ziua următoare:

"După amiază pierdută scriind lungi epistole. Din fericire, petrecem seara cu Ovidiu Cotrus. Pregătim un interviu pentru revista din Oradea - dar O.C. nu e sigur că va putea apărea..." Textul, asa după cum arată scrisorile, a fost mereu reluat, timp de 3 ani...




21 decembrie 1969
Dragă Ovidiu Cotrus,
Cum n-am primit nici o veste de la Dta, nu stiu dacă ti-au ajuns, la Paris, paginile în legătură cu interviewul pe care mi-l cerusesi. Sper, în orice caz, că acele pagini, ti-au fost reexpediate la Timisoara.
...Si la Timisoara îti scriu acum, în preajma Crăciunului, urându-ti Sărbători fericite si An Nou spornic si norocos.
Inutil să adaog că voi citi cu cel mai mare interes revista la care lucrezi, dacă vei avea bunătatea să mi-o trimiti.
Salută, te rog, pe N. Balotă, si spune-i încă o dată (i-am trimis vorbă prin cine am avut prilejul) cât de mult m-a interesat eseul d-sale despre unele din scrierile mele.
În speranta unui semn de viată, te îmbrătisează cu prietenie
al d-tale Mircea Eliade


27 martie 1970
Dragă Ovidiu Cotrus,
Ar trebui să încep si eu prin a-ti cere iertare cu care răspund la bogata, stenica, splendida D-tale scrisoare. Asteptam să primesc ceva din Timisoara, asa cum mă anuntasesi. Dar probabil că interviul nu poate apare si de aceea tot amâni să-mi scrii. Nu-ti face sânge rău dacă apare sau nu apare; si nici dacă vei putea, sau nu, să scrii despre literatura mea asa cum îti spune inima. Important - cel putin pentru mine - este faptul că ti-a plăcut, si ai înteles atât de bine Noaptea de Sânziene; care, asa cum spui, reprezintă opera mea cea mai închegată, care justifică si poate chiar răscumpără, toate încercările epice anterioare. Întelegi acum (asa cum am înteles si eu acum câtiva ani, recitind Noaptea în româneste) de ce după acest "roman"
n-am mai putut scrie decât "proze fantastice". Nu cred că asi mai fi putut adăoga ceva lumii pe care m-am trudit s-o înfătisez, cu misterele, tragediile si absurditătile ei, în Noaptea de Sânziene. Poate mai târziu, dacă îmi va îngădui Dumnezeu o bătrânete goetheană, ca a lui Thomas Mann, să mă încumet si la un Doctor Faustus de prin părtile noastre.
Dar asta, numai după ce voi încheia opus magnum de care-ti vorbeam astă toamnă (am scris, iarna aceasta, capitolele despre Zarathustra si religiile iraniene, iar până la 15 iunie - când voi pleca la Roma să pun la punct capitolele mediteraniene si italice - sper să închei sectiunea Indiei, de la Mohenjo Daro la Ramakrishna).
Asi avea atâtea altele de spus, dar mă întrerup, aici, ca să-ti ajungă această scrisoare si să fiu sigur că ai citit-o. Scrie-mi câteva rânduri.
Îti urez sănătate si noroc - si te îmbrătisează cu dor al d-tale

Mircea Eliade