Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Vintage:
Câte ceva despre frică de Simona Vasilache

Cu două săptămâni în urmă, lumea literară intrase într-o repede părăsită, ce-i drept, dezbatere despre merite, premii, jurii ş.a.m.d. Acum, când scriu, e o noapte de spaime, amestecând bucuria copiilor şi înflorirea comerţului cu vechi tradiţii de Ziua Morţilor. Aşadar, nu strică să revizităm puţin angoasele, temerile, atacurile de panică (sic!) ale personajelor.

La Caragiale, frica e minoră. Eroii şi eroinele lui sunt mai curând nevricoşi, anxioşi, îngrijoraţi decât cuprinşi, propriu-zis, de frică. Spuneam altă dată că moartea, chiar în formele ei cele mai absurde, nu-i sperie defel pe aceşti inşi învăţaţi să treacă prin viaţă uşor. Probabil de aici şi regimul lejer al fricii. Totuşi, dacă nu prea putem vorbi, la Caragiale, de frică de moarte, putem vorbi din plin de frică de viaţă. De la situaţia ridicolă a tatălui care pleacă de acasă când soţia lui face, până la funcţionarii de teapa lui Lefter sau Anghelache, care se lasă duşi de noroc sau de ghinion fiindcă le e o teamă difuză de ceea ce e dincolo de statutul lor încorsetant, dar confortabil, toată lumea trăieşte sub spectrul catastrofei. Care e de două feluri: generală sau particulară. Din prima categorie fac parte cataclismele naturale sau colapsul de sistem. Bunăoară, lui Marius Chicoş Rostogan îi e frică de cometă, deşi bravează: „Pe mine să mă-nvăţaţi corajul, tu şi cu mumă-ta, nişte loaze! pe mine?”. Cu perspicacitatea vârstei, chinuiţii lui discipoli pricep adevărul şi transformă frica de autoritatea profesorului într-o băşcălie cu subînţeles. Lui Leonida îi e frică de schimbarea pe nepusă masă a orânduirii, exagerând enorm consecinţele loviturii de stat asupra propriei persoane.

Alţii au temeri mult mai concrete. D’ale carnavalului e, probabil, partitura cea mai bogată în frici, fiindcă toţi se ascund şi toţi se feresc. Catindatul îşi lecuieşte măseaua cu frica de cleşte, pe fundalul fricii permanente de nenea Iancu, iar dlui Nae îi e o frică legitimă, la urma urmei, de presupusa sticluţă cu vitriol. Replica lui, „fireşte că mi-e frică, na!”, sună, totuşi, ca o concesie. Un fel de-a se lăsa speriat, de hatârul Miţei, care trebuie să-şi facă numărul, mai degrabă decât a fi speriat de-a binelea. De altfel, peste tot în comedii, personajele se cam sperie degeaba, după care se scot, cum s-ar zice, aruncându-şi spaimele în seama altora. Aşa face Leonida cu Efimiţa, atribuindu-i doar ei angoasa care duce la nevroză, deşi fricile lor se alimentează reciproc, în crescendo, aşa face şi Coana Joiţica, ieşită, în fine, la liman după ce exclamase, excedată de mersul evenimentelor, „Ce strângere continuă de inimă! Ce frică! Ce tortură!... Fiecare persoană care-mi iese înainte, fiecare figură pe care o văz, fiecare mişcare ce se face în jurul meu, îmi zdrobeşte toată puterea...”. Altfel spus, şi nimica mişcă. Însă toţi aceşti oameni slabi de înger, care se alarmează din orice pentru a se consola, apoi, la fel de uşor se sperie, în genere, de cu totul altceva decât ar trebui. De aici şi efectul comic. Leonida se vede în miezul evenimentelor, pe valul revoluţiei, când condiţia lui prăpădită l-ar îndreptăţi, mai degrabă, la frica de boală sau de o moarte câtuşi de puţin violentă. Zoe se teme de gura lumii, nicidecum de Dumnezeu, care, ştim, o ajută fiindcă este o femeie bună, cât pe ce să zică şi virtuoasă. Lui Jupân Dumitrache îi e frică de bagabonţi, nu de omul de nădejde care-i calcă pe urme în toate sensurile. Lui Farfuridi îi e frică de trădare, nicidecum de incompetenţă. Şi tot aşa.

Mai substanţiale şi mult mai percutante, la lectură, sunt fricile personajelor din nuvele. Despre ele, şi despre fricile subtile, acute, fără motiv cert, ale modernilor, data viitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara