Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Cîteva amintiri de Rodica Zafiu


Profesorul Liviu Onu preda, în 1980, cursul de istorie a limbii române la Facultatea de Litere din Bucureşti. Materia îi înspãimînta îndeajuns pe studenţii de atunci: dar, ca multe spaime, şi aceasta era amestecatã cu respect. Retras, absent, poate timid, schiţînd din cînd în cînd cîte un zîmbet politicos, profesorul nu fãcea nici un efort pentru a-şi transforma cursul în ceva cît de cît amuzant. Dar tocmai acest lucru îi crea o anume popularitate. Va fi fost miracolul acelor vremi întoarse pe dos, ori poate cã pur şi simplu aşa ceva se întîmplã oricând şi oriunde: fapt e cã se bucura de simpatie printre studenţi tocmai pentru cã nu pãrea sã facã nimic ca sã o caute. Trecea în revistã, imperturbabil, transformãrile fonetice, cu o voce monotonã şi cu aerul cã o asemenea ocupaţie e în sine destul de importantã şi chiar plãcutã; tînãrul public aflat întîmplãtor în zonã fiind liber sã participe sau nu la un exerciţiu intelectual.

Se legau de el o seamã de povestiri, de scenete perfect autentice. La ultimul curs, de pildã, dupã o lungã sintezã recapitulativã asupra principalelor fenomene ale evoluţiei limbii, s-a ivit, imprevizibilã, invitaţia de a formula întrebãri. Un coleg care îşi petrecuse ultimele douãzeci de minute suflecîndu-şi mînecile, înroşindu-se, înverzindu-se, sufocîndu-se de indignare şi agitându-şi pãrul vîlvoi, a izbucnit în acel moment, sãrind brusc în picioare şi întrebîndu-l, exasperat: ce rost avea ca noi, acum, sã pierdem atîta timp învãţînd despre felul în care nişte ţãrani inculţi de la Dunãre au pronunţat frumoasa limbã latinã, stîlcind-o iremediabil? În tãcerea stînjenitã care se lãsase, plinã totuşi de o morbidã curiozitate, nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate dacã era mai probabilã iritarea autoritarã (impertinentul urma sã fie invitat afarã, pe un ton finalmente enervat) sau soluţia glumei minimalizante (replica ironicã şi distructivã). Opţiunea profesorului a fost surprinzãtoare şi mult mai sadicã. A spus calm ceva de genul: "Rezultã cã dumneavoastrã n-aţi înţeles caracterul regulat al transformãrilor fonetice. Pentru cã "a" în poziţie nazalã şi neaccentuatã.... " şi, întors spre tablã, a continuat pentru încã o jumãtate de orã, cu rãbdare şi cu aceeaşi voce monotonã, explicaţiile de dinainte...

De neuitat a fost şi scena care l-a avut ca al doilea personaj pe colegul Bogdan Ghiu. Bogdan scria poezii, avea lecturi moderne şi interesante - şi în genere evita o frecventare exageratã a cursurilor. În mod inteligent, se prezenta, pentru a lua pulsul vieţii universitare, la începutul şi la sfîrşitul fiecãrui semestru. Într-un asemenea moment inaugural, la seminarul de istoria limbii tocmai se împãrţeau temele. I-a cãzut - sau şi-a ales el, mai puţin tentat de dispariţiile declinãrii şi de evoluţiile pronumelui - o prezentare a volumului, de abia apãrut, în 1979, Documente şi însemnãri româneşti din secolul al XVI-lea. Dupã cîteva sãptãmîni, evenimentul prezentãrii era aşteptat cu emoţie şi curiozitate de noi toţi, nu numai pentru cã îl aducea pe Bogdan în sãlile de seminar într-un moment atipic, dar mai ales pentru cã avea ceva paradoxal şi oximoronic: între poet şi istoria limbii erau puţine legãturi imaginabile. Într-o tãcere atentã, Bogdan a început sã citeascã un foarte frumos eseu filosofic în care nu mai ştiu dacã erau invocaţi Derrida şi Foucault, în orice caz era teoretizatã din punct de vedere ontologic şi etic condiţia filologului. Eseul continua, iar noi cei din bãnci începusem deja pariurile şi ne chinuiam sã identificãm rapid orice frînturã de mimicã din care s-ar fi ghicit cîştigãtorul. Ne aşteptam în primul rînd la o întrerupere bruscã şi nemiloasã, care tot nu venea. Ipotezele erau şi acum limitate: darea afarã din salã, izbucnirea de enervare, mustrarea iritatã. Între descrierea migãloasã a transformãrilor lui a în poziţie neaccentuatã şi acel graţios comentariu despre natura şi destinul filologiei nu pãrea sã fie vreo punte de înţelegere. N-am sã uit niciodatã stupoarea unei sãli în care, în momentul în care Bogdan a încheiat, probabil cu vreo ultimã întrebare fãrã rãspuns, profesorul Onu a zîmbit încîntat şi i-a adresat cele mai ceremonioase şi emoţionate laude. Multã vreme dupã aceea, încerca sã-l convingã pe poet sã continue în direcţia pe care atît de bine o înţelesese...

Am povestit de mai multe ori (niciodatã în scris) aceste douã întîmplãri, nu atît pentru anecdota lor, cît pentru un anume aer de emoţionantã nobleţe care m-a izbit de la început. Îmi pare foarte rãu cã le repovestesc într-un asemenea moment, cînd profesorul Onu s-a stins din viaţã. A lãsat în urmã cãrţi importante, unele scrise în colaborare - Istoria limbii române literare (1971), Introducere în filologia românã (1972), Critica textualã şi editarea literaturii române vechi (1973) - şi ediţii, mai ales din cronicari (Ureche, Costin, cronicarii munteni), a publicat multe articole valoroase de istorie a limbii literare. Pe lîngã ele, a lãsat printre foştii sãi studenţi amintirea unei atitudini de seriozitate, profesionalism şi onestitate. Dincolo de o mare tristeţe pentru dispariţia omului care a fost, rãmîne ideea cã un lucru fãcut cu convingere - şi chiar cu o anume inadaptare - impune, oricînd şi oriunde, respect.