Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Cîteva consideraţii pe marginea postumităţii lui Grigore Vieru de Nichita Danilov

Într-un interviu apărut cu cîtva timp în urma Jurnalului de Chişinău, am fost întrebat, printre altele, cum îmi explic succesul enorm de care are parte poezia lui Grigore Vieru în vremurile de azi? Accentul, după cum observaţi, pică asupra sintagmei „vremurile de azi”.
E vorba aproape de un paradox, într-adevăr, cum poate avea succes poezia în vremurile atît de agitate pe care ne-a fost dat să le trăim? Pentru mulţi dintre condeieri, postumitatea lui Grigore Vieru e neverosimilă... Dacă unii dintre confraţi, de aici sau dincolo de Prut, îi contestă valoarea, mulţimea continuă să fie fascinată de poezia şi de personalitatea lui Grigore Vieru. Tind să cred că destinul său postum a început să fie simţit încă în timpul vieţii, iar dispariţia sa fizică, tragicul accident în urma căruia poetul şi-a găsit sfîrşitul, precum şi ideile ce s-au vehiculat în legătură cu un posibil asasinat comandat politic, au avut harul de a sensibiliza opinia publică şi de-a accentua impresia că poetul a fost un simbol al dezrobirii naţionale. Eternitatea lui Grigore Vieru a început pe patul de spital şi s-a accentuat pe parcursul anilor ce au trecut. La înmormîntarea sa au participat zeci de mii de oameni, iar oficialităţile au decretat zi de doliu naţional. Steagurile au fost coborîte în bernă, iar funeraliile, prin anevergura pe care au căpătat-o, prin onorurile acordate de oficialităţi, prin prezenţa unor personalităţi de seamă din lumea politică şi cea culturală, prin delegaţiile trimise de primăriile şi consiliile judeţene din diferite regiuni ale ţării, au transformat ceremonia într-un eveniment major ce a avut darul de-a eclipsa, cel puţin în Basarabia, importantele evenimente ce se desfăşurau atunci pe mapamond. Coroanele de flori au invadat vastul Palat al Operei, aflat în apropierea preşedinţiei republicii, devenit neîncăpător, iar bulevardul Ştefan cel Mare şi străzile adiacente ce duc spre Cimitirul Armenesc, unde a fost înhumat, au fost acoperite de flori... Din toate colţurile ţării au venit să-şi ia rămas bun de la autorul Stelei de Vineri copii, bătrîni, femei, oameni de toate vîrstele şi de toate categoriile sociale. Ceea ce s-a întîmplat atunci e greu de explicat. A fost o adevărată psihoză. Un fenomen de contaminare în masă ce s-a propagat asemenea undelor unui seism... „Ştiinţa modernă, spune Gustave Le Bon, a dovedit că fenomenele inconştiente îndeplinesc în viaţa mentală un rol adesea mai important decît fenomenele intelectuale. Primele sînt substratul celorlalte.” Şi tot Le Bon concluzionează: „Inconştientul este în mare parte un reziduu ancestral. Puterea sa ţine de faptul că reprezintă moştenirea unei întregi serii de generaţii la care fiecare a adăugat cîte ceva.” În cazul funeraliilor lui Grigore Vieru, mişcările inconştientului colectiv au produs un adevărat cutremur social. Întreaga suflare de dincolo de Prut s-a identificat cu aspiraţiile sale. A avut loc o trezire a instinctului redeşteptării naţionale. Cutremurul a fost urmat de un tsunami, care s-a produs la cîteva luni după înmormîntarea sa, atingînd apogeul pe 7 aprilie (o zi simbolică pentru Basarabia!), după afişarea rezultatelor alegerilor parlamentare organizate dincolo de Prut, conform cărora comuniştii ar fi obţinut pentru a treia oară majoritatea în Parlament. Reprezentanţii societăţii civile au declarat ziua de 6 aprilie drept „Ziuă Naţională de Doliu” şi au chemat pe cei interesaţi să se adune pentru a aprinde lumânări în piaţa publică. Pe 7 aprilie, peste 30 de mii de oameni au ieşit pe străzile Chişinăului, scandând „Vrem alegeri repetate!” şi „Jos comuniştii!”. Unii manifestanţi au pătruns în clădirea Parlamentului şi în cea a Preşedinţiei, şi le-au dat foc.
Tind să cred că există o strînsă legătură între evenimentele de pe 7 aprilie 2009 şi funeraliile lui Grigore Vieru. Funeraliile au redeşteptat încrederea naţiunii în propriile sale forţe. Ele au fost o repetiţie sau un preambul al amplelor demonstraţii anticomuniste care au urmat. În acest sens, moartea lui Grigore Vieru, poate fi comparată cu cea a lui Corneliu Coposu, care a avut un amplu ecou în cadrul opiniei pubice, schimbînd mentalităţile şi influenţînd alegerile din 1996. „Fiecare popor, spune Le Bon, în Psihologia maselor, are caracteristici colective, comune majorităţii membrilor săi, ceea ce face din naţiuni adevărate specii psihologice. Aceste caracteristici dau naştere unor opinii asemănătoare cu privire la anumite chestiuni esenţiale.”
Caracteristicile fundamentale ale unui popor, conform aceluiaşi sociolog francez, nu trebuie să fie numeroase. Bine sedimentate în conştiinţa fiecărui individ, ele determină destinul istoric al unei naţiuni…. Citită în această cheie, biografia şi opera lui Grigore Vieru consună cu aspiraţiile naţiunii pe care a reprezentat-o. Calităţile şi slăbiciune caracterului său se suprapun peste cele ale poporului din care a făcut parte. De aici pleacă şi receptarea cu totul extraordinară antumă şi postumă a operei şi personalităţii sale. El a stimulat orgoliul masei, a crezut în superioritatea naţiunii sale. Or, orgoliul colectiv este un motor care pune popoarele în mişcare. Un popor lipsit de încredere în destinul său va fi umilit şi sărăcit. În momentele de cumpănă e nevoie de astfel de spirite care să îmbărbăteze masa. Grigore Vieru, în ciuda slăbiciunilor sale, a făcut-o la un mod exemplar. Prin urmare, mesajul său a fost receptat de inconştientul colectiv şi conservat acolo pentru mult timp; naţiunea l-a primit „în sînul eternităţii sale” cu braţele deschise. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, secretul succesului de care se bucură lirica lui Grigore Vieru stă şi în faptul că ea e accesibilă tuturor. O înţeleg şi copiii, şi oamenii maturi, şi înţelepţii. Uneori, citindu-i cele mai reuşite versuri, ai impresia că ele nici n-au fost scrise pentru a le înţelege omul. Ci au fost scrise pentru ca să le audă iarba, frunza, păsările şi florile ce cresc pe cîmp. Cu puţin timp înainte de a-l întîlni în carne şi oase, i-am citit volumul apărut la Editura Junimea. Şi poeziile ce apăreau în revista „Literatura şi Arta”, care, pe la începutul anilor optzeci, putea fi găsită la chioşcurile de ziare ieşene. Mi-a plăcut simplitatea şi melodicitatea versurilor sale.
Grigore Vieru a fost o personalitate înzestrată cu multă charismă. Era un om plăcut, care ştia să dialogheze atît cu oficialităţile, cît şi cu oamenii obişnuiţi pe care îi întîlnea pe stradă. La timpul potrivit, a ştiut să facă şi anumite compromisuri, după cum a ştiut, cînd situaţia o cerea, să-şi ridice glasul şi să vorbească în numele mulţimii, lepădîndu-se de vechii săi amfitrioni. Faptul acesta mi s-a părut a fi firesc. În fond, nu avea încheiat un contract pe viaţă cu mai marii cetăţii. Cînd aceştia intrau în impas, Grigore Vieru făcea un pas înapoi, după care se urca din nou pe baricade. În umbra poetului se ascundea întotdeuna un om politic abil, care ştia să fructifice situaţia atît în favoarea sa, cît şi în favoarea naţiunii... Citindu-i poeziile de dragoste de ţară sau de mamă, indiferent dacă eşti estet sau nu, îţi simţi inima potopită de o străfulgerare dureroasă, rezonînd odată cu ritmul versurilor, în ciuda naivităţii lor mai mult sau mai puţin voite şi a unor poliţe plătite contemporanilor săi cu care ades s-ar război pe viaţă şi pe moarte, cu atît mai greu de înţeles cu cît aceştia apărau aceeaşi cauză comună: „Ei ne hăcuiră graiul/ Şi doina, şi harta!/ Ei, care astăzi vânează/ Literatura şi Arta!/ Ei datina o spurcară/ Barbar şi sinistru!/ Ei, care astăzi adulmecă/ Revista Nistru!/ …/ Ei printre mormintele noastre/ Cu medalia-n dinţi, cu folosul,/ Aleargă în/ cuşti fericiţi/ Ca javra cu osul!/ Ei prin lacrimă graniţi/ Trag şi-n două o taie!/ Ei, înnodaţii neruşinării!/ Huideo, potaie!”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara