Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Frânturi lusitane:
Câştig moral la Casino Estoril de Virgil Mihaiu

În imemoriale timpuri, pe când îmi efectuam stagiul militar postuniversitar, „elevul TR” Constantin Gurău (timişorean, poet, muzeograf, om de spirit) îl evoca adeseori pe Andrei Ujică.

Co-autor, împreună cu Şerban Foarţă, al „Textelor pentru Phoenix”, Ujică se născuse în acelaşi an cu noi, 1951. Îl apreciam de la distanţă, cu empatie. Soarta vru să îl cunosc personal abia după aproape patru decenii, în Portugalia, la ediţia 2010 a festivalului de cinema de la Estoril. Lăudabila iniţiativă a organizatorilor de a-l invita să-şi prezinte trilogia filmică depre comunism a beneficiat de susţinerea Institutului Cultural Român.

Între două proiecţii şi o paradă de modă (colecţia actorului John Malkovich la palatul conţilor de Castro Guimarães din Cascais, acolo unde îşi visa Fernando Pessoa să ajungă bibliotecar!), Andrei Ujică şi-a făcut timp să acorde un interviu săptămânalului cultural Ípsilon. Cele două pagini de revistă, ilustrate cu o fotografie mare a protagonistului şi cu secvenţe din filmele sale, poartă titlul Uma TAC à Ditadura („O tomografie a dictaturii”). Chestionat de Rui Catalão, cineastul explică tenebroasele resorturi ce-l animau pe dictatorului portretizat în filmul său Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Câteva citate, în retrovesiune din portugheză: „El era un credincios. Credea în acel monoteism ateu care era ideologia statului marxist (sau ideologia marxistă în general), cum a definit-o filosoful Peter Sloterdijk.” „Credinţa sa era puternică şi fără compromisuri, completamente atipică pentru psihologia românilor.” „Tot aşa cum credea într-o ideologie pe care o aplica în practică drept ştiinţă, era convins şi că arta reprezenta doar o manevră de punere în scenă a credinţei în adevărul ultim al societăţii umane. La un nivel rudimentar, Ceauşescu era teoreticianul autodidact al marxismului pe care pretindea că-l aplică în practică. Una dintre puţinele erori politice pe care le-a comis fu aceea de a se lăsa fascinat de revoluţia culturală a lui Mao şi de perfecţionismul formalist al lui Kim Il Sung.”

Excelente sunt disocierile operate de Andrei Ujică în privinţa influenţei dezastruoase exercitate de modelul nord-coreean asupra tiranului scorniceştean: „Ceauşescu credea că putea importa în Europa acea formă perfecţionată a artei propagandistice. Însă acolo era vorba despre societăţi cu baze colectiviste, nu individuale. Experienţe precum revoluţia culturală sau arta propagandei la Kim Il Sung au funcţionat întrucât corespundeau unei mentalităţi, unei educaţii, unui etalon cultural cu tonica pe colectivism. În istoria culturală a umanităţii, Kim Il Sung va rămâne drept cel mai mare regizor şi producător de artă a propagandei din secolul XX.” La următoarele remarci ale lui Rui Catalão – „Imaginile primirii lui Ceauşescu la Pyongyang uimesc prin perfecţiunea şi coregrafia mişcărilor. Dar ceea ce impresionează cel mai mult e că tot acel spectacol era înscenat doar pentru două persoane: Kim Il Sung şi vizitatorul său. Unde aţi găsit filmările?” – Andrei Ujică răspunde: „E o combinaţie de material de televiziune şi din Arhiva Naţională de Film, de la două vizite, efectuate în anii 1978 şi 1982. Ritualul era mereu acelaşi, dar pompa se amplifica la fiecare vizită. Kim Il Sung a fost principalul creator al respectivului gen de parăzi. Ceauşescu rămânea palid de invidie pentru acea sinteză între estetica nazistă (aşa cum a filmat-o Leni Riefenstahl), cultura proletară stalinistă şi musical-urile lui Busby Berkeley de la Hollywood, al cărui fan era Kim Il Sung.” Demn de citat e şi răspunsul dat de Ujică la întrebarea „La 21 de ani după Revoluţie, e posibil să trăieşti în România?”: „Sunt sigur că e posibil. În ultimii doi ani am lucrat acolo la acest film. O bună parte a «noii emigraţii române», aceea care a plecat în ultimul deceniu, ar avea probabil o situaţie mai bună în România decât o are în străinătate, iar asta ar fi benefic şi pentru ţară. Situaţia nu e atât de isterică precum o fac mediile de comunicare să pară.”

Proiecţia filmului despre Ceauşescu a stârnit interesul numeroşilor spectatori, manifestat şi prin întrebările adresate autorului la final (când Ujică a remarcat, ca pe o ironie a istoriei, că propovăduitorul comunismului ascetic a ajuns subiect de discuţie în ambianţa opulentă a celui mai mare cazino din Europa). În celălalt principal hebdomadar cultural portughez, Atual, exigentul critic Vasco Baptista Marques consideră că, dintre toate producţiile intrate în competiţie la Estoril, Autobiografia lui N.C. ar fi fost cea mai îndreptăţită să primească premiul pentru cel mai bun film (acordat altei pelicule meritorii, Tilva Ros, a sârbului Nikola Lezaic). Marques precizează, nu fără o undă de maliţiozitate, că juriul ambiţiosului festival portughez a fost alcătuit din creatoarea de modă Bella Freud, bucătarul Juan Mari Arzak, pianistul Piotr Andersyewski şi muzicianul Adolfo Luxúria Canibal. Dacă Andrei Ujică rămâne învingătorul moral al competiţiei, mă pot considera şi eu, prin prisma subiectivă a frânturilor lusitane, un câştigător moral prin întâlnirea – întârziată, dar nu tardivă – cu el.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara