Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Cu mult regret, despre Brasil 2014 de Mircea Mihăieş

Într-o lume a globalizării, ideea de „echipă naţională” (fie ea şi sportivă) e cel puţin vetustă. O idee de secol al XIX-lea, dar fără romantismul şi entuziasmul care au făcut atunci posibile marile realizări ale civilizaţiei occidentale. Ne amintim prea bine ce dezastre a provocat „naţionalul” în secolul al XX-lea – reuşind chiar performanţa ca o ideologie internaţionalistă, cum se pretindea comunismul, să eşueze într-o formulă primitivă de naţionalism.
Mileniul al treilea se prefigurează a fi încă mai radical. 11 septembrie 2011 e punctul zero al unui nou fel de istorie, în care limba şi religia tind să se substituie criteriilor raţionale ale valorii, diversităţii şi toleranţei.
Ce legătură au toate acestea cu fotbalul şi, în ocurenţă, cu Campionatul Mondial din Brazilia? Pentru unul ca mine, au. Tocmai pentru că ader necondiţionat la globalizare, la egalitatea între oameni, la libera asociere şi la circulaţia nestingherită a ideilor cred că a sprijini manifestări de genul olimpiadelor, campionatelor mondiale sau europene între naţiuni e o greşeală. E de domeniul evidenţei că o primă şi decisivă restricţie provine din apartenenţa la un spaţiu geografic anume. Dacă te-ai născut, să zicem, în Ghana, şansele de a juca în echipa Olandei sunt drastic limitate. Trebuie să dobândeşti cetăţenia acelei ţări, trebuie să treci printr-o serie de teste absurde, care să dovedească fidelitatea, cunoaşterea legilor şi obiceiurilor locului. Procesul e cu atât mai penibil cu cât, finalmente, opţiunea jucătorului ţine exclusiv de avantajele materiale, şi nu de iubirea faţă de imnul şi drapelul ţării pe care, cum zic comentatorii sportivii, „le apără”.
În schimb, ghanez fiind, pentru a juca la un club din Olanda nu ai nevoie decât de un singur lucru: de valoare. Şi, fireşte, de un agent priceput. Ceea ce, în opinia mea, corespunde modului raţional de funcţionare a lumii. Ca să vă daţi seama cât de jalnică e situaţia de fapt, comparaţi „concursurile pe naţiuni” gen Eurovision cu festivalurile pop-rock sau jazz, unde primează criteriul valorii sau al popularităţii. În primul caz, e „musai” să inviţi pe toată lumea (ceea ce e demn de stimă). În al doilea, vor participa doar cei despre care ştii că nu vor fi huiduiţi de plătitorii de bilete (ceea ce e decent). „Echipele naţionale muzicale” sunt, după cum se dovedeşte an de an, rezultatul mişmaşurilor interne, al corupţiei, excrescenţa scenică a coteriilor şi deversarea multicoloră a intereselor de grup. Trupele independente, neavând altă şansă, îşi vor da, la fiecare spectacol, sufletul pe scenă. Dacă nu smulg aplauzele publicului, nu există garanţii că vor fi invitate şi data viitoare. În timp ce Eurovisionul merge înainte, cu vocile sale de doi bani (publici), coregrafia deşuchiată, aranjamentele punctajelor pe criterii regionale. Şi multe, multe confetti.
Disonanţa valorică a fotbalului jucat în întrecerile dintre cluburi şi cea a echipelor „naţionale” s-a accentuat în ultimul deceniu şi jumătate. Explicaţia e simplă: interesul şi capacitatea asociaţiilor de fotbal (să nu uităm că FIFA chiar asta înseamnă: Federaţia Internaţională de Fotbal-Asociaţie!) de a lucra exclusiv pentru performanţă. Cine nu are rezultate, pierde bani şi intră în faliment. Cum ţările nu falimentează niciodată, nici „reprezentativele naţionale” nu riscă nimic. Lucrând la un club, stai mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului. Echipele naţionale beneficiază de o eternă impunitate: s-au făcut de râs acum, nu-i nimic, va fi mai bine (sau mai rău) data viitoare!
Diferenţa dintre competiţiile între cluburi şi cele între echipe naţionale corespunde modelului confruntării dintre piaţa liberă şi economia planificată de stat. Adică dintre capitalism şi socialism. Sau dintre speranţa de a obţine rezultate şi împăunarea primitivă cu laurii „apartenenţei”. Care dintre sisteme e mai democratic? Dincolo de orice dubiu, cel al cluburilor. Drept dovadă, poţi locui într-un oraş cu echipă de fotbal celebră şi să nu-ţi pese de rezultatele ei. Sau poţi ţine cu una (cu Steaua, să zicem) şi să le ignori pe celelalte. Ba chiar poţi să le deteşti, fără a suferi vreun neajuns, pe contracandidate (Dinamo, Rapid sau oricare alta). Dar ia încearcă să „desfiinţezi” naţionala. Deşi e vorba de aceiaşi jucători (proşti), de aceiaşi antrenori (incompetenţi), de aceleaşi stadionane (jalnice), vei fi supus unor represalii inimaginabile: eşti antipatriot, ne-român, trădător.
Acestea sunt câteva din motivele pentru care mi-am propus să nu mă uit la actualul Campionat Mondial – sau, în orice caz, să mă uit cât mai puţin. Pur şi simplu, cred că ideea e depăşită. Şi asta nu în numele „progresismului”, ci al democraţiei. Şi al valorii. De ce să ţin cu o echipă alcătuită pe criterii mafiotice, cariată de corupţie şi nepotisme? Numai pentru că avem acelaşi „sânge”? Numai pentru că grupuri bine organizate de „profesionişti” au confiscat însemnele naţionale? Dimpotrivă, cu cât îi ştii mai bine, şi antrenorii şi mulţi dintre jucătorii „reprezentativi” sunt mai detestabili.
Vrând-nevrând, nu m-am putut sustrage câtorva secvenţe din înfruntările World Cup Brazil – nu prea multe, dar suficiente pentru a-mi face o imagine cât de cât coerentă. Ceea ce am văzut nu mi-a plăcut deloc. Pe de o parte, ambiţia disproporţionată a unor echipe mici, pentru care momentul „afirmării” e o chestiune de viaţă şi de moarte. Pe de alta, multe „nume mari” ce par umbra cenuşie a unor vedete care, cândva, chiar jucau fotbal. E limpede că în ţările cu campionate intens competitive, unde s-au adunat cei mai buni fotbalişti ai planetei, s-a instalat o iremediabilă apatie. Ideea de a lupta pentru gloria pură, pentru „steag şi stemă”, s-a cam perimat. Naţionalismul, oricât ar fi el de înălţător, nu prea-ţi dă de mâncare. Şi nici nu te face mai bun şi mai frumos. Amintiţi-vă de atâtea „glorii sportive naţionale” care la doar câţiva ani după încetarea activităţii „în slujba naţiei” s-au trezit muritori de foame – în totalul dispreţ şi în apăsătoarea uitare a celor care îi adulau cu lacrimi.
Primii care s-au adaptat mutării accentului de pe naţională pe echipele de club sunt jucătorii exponenţiali. Pentru că prioritatea lor este respectarea contractului cu întreprinderea capitalistă numită club de fotbal. Ei ştiu pe propria piele ce înseamnă să te accidentezi, ce pierzi dacă nu te antrenezi cum trebuie şi cât de uşor dispari din prim-plan. Aşa se explică prestaţia submediocră a mai tuturor jucătorilor convocaţi la naţionale, jucători pe care cu numai o lună-două îi vedeam mâncând jăratic la cluburi. La ce bun să rişte accidentări grave, dacă acest lucru îl va afecta în mod direct şi fundamental?
Mai există încă un motiv – şi poate e cel mai important – pentru care nu cred că „echipele naţionale” merită să- ţi pierzi vremea privindu-le la televizor. Şi anume, că ele nu sunt deloc „naţionale”. Adică nu reflectă în niciun fel nivelul fotbalului dintr-o ţară anume – ceea ce, sociologic vorbind, ar putea fi interesant. Când fotbaliştii de valoare din toată lumea evoluează în alte ţări decât cele din care provin, ce legătură mai există între ei şi „drapelele” pe care le apără? Absolut niciuna. Ei plătesc impozite în cu totul alte state decât cele care-i privesc ca pe nişte „eroi ai locului”, vorbesc în mod obişnuit alte limbi decât cele ale populaţiei de origine. Prin urmare, legătura lor cu „naţionalele” e mai degrabă stranie. Relaţiile cu cluburile sunt, măcar, guvernate de contracte limpezi: prestezi o muncă şi te plătim pentru ea. Convocarea la „naţională” e reflexul unui simbolism de proastă calitate, născut dintr-un mercenariat nemărturisit şi necinstit: joci pentru noi, deşi tot ceea ce ştii ai învăţat de la alţii.
Şi atunci? Atunci, am decis să iau o pauză până când se vor relua campionatele în care se înfruntă cluburi zdravene, capitaliste. Şi unde fotbalul e fotbal, şi nu o ţurcă vândută pe post de „campionat mondial.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara