Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Cu ochii la moarte de Sorin Lavric


De la filozofi aşteptăm mult, chiar şi atunci cînd sunt cu un picior în groapă. Ba avem ambiţia ca, după felul în care mor, să hotărîm cîtă dreptate au avut în viaţă.

Aşa se explică de ce, în cazul lor, refuzăm să vedem în moarte un banal episod sau o anostă stingere. Ne încăpăţînăm să le privim sfrşitul ca pe o confirmare a adevărurilor pe care le-au susţinut.

Alţi oameni au voie să moară simplu, dispărînd dintr-o dată şi fără ecouri postume, dar filozoful nu. La el, moartea se cere a fi argument de retorică şi tresărire de atitudine, aşadar o prelungire funerară a ideilor vii, şi ni s-ar părea o inconsecvenţă ca tocmai el să îndure un sfrşit lipsit de fabulă însoţitoare. Căci mai importantă decît moartea e trena de poveşti ce pot fi ţesute pe marginea ei. Asta nu înseamnă că pe gînditori ni-i închipuim murind musai cu gesturi de vodevil, ca sub imperiul unei intenţii de teatralitate frivolă, ci doar că ne dorim ca, măcar în cazul lor, catastrofa să fie înzestrată cu sens. E filozof cine ştie să dea lucrurilor mizerabile o tentă onorabilă, iar moartea e mizeria în faţa căreia fiecare reacţionează cum poate.

Profesorul Gheorghe Vlăduţescu şi-a propus să cerceteze felul în care mureau, în Grecia antică, filosofii. La capătul unei munci de acribie arhivistică, răscolind aşadar sursele credibile (de la Diogene Laertios la Plutarh, de la Xenofon la Pausanias) care conţin detalii despre circumstanţele morţii filosofilor, autorul a obţinut o antologie de citate şi comentarii privitoare la felul cum mureau gînditorii. Cu toate că informaţiile sunt selectate prin prisma uneia şi aceleiaşi teme, volumul n-are monotonie şi nici platitudine. Mai mult, conţinutul nu e funebru, ci are pitorescul unei scurte istorii a filozofiei antice. Sunt înfăţişate viaţa şi sfrşitul celor şapte înţelepţi, precum şi celor mai importanţi filosofi. Cum în privinţa înţelepţilor numele şi numărul lor variază de la o sursă istorică la alta (Platon vorbeşte de 7, Dikaiarchos de 10, Hermippos de 17 înţelepţi şi tot aşa), atenţia profesorului se apleacă asupra a opt dintre ei: Orfeu, Musaios, Solon, Chilon (fiul lui Damagetas), Bias din Priene, Periandros din Corint, Anarchasis, Epimenides din Cnossos, iar dintre gînditori sunt aleşi clasicii, de la Thales pînă la Plotin.

Primul amănunt care sare în ochi e cel etiologic. Grecii mureau din patru cauze: de boală, de accident, de sinucidere sau de crimă. Patologiile medicale sunt pe primul loc, de pildă Plotin moare de tuberculoză, Speussipos, urmaşul lui Platon la conducerea Academiei, moare de ftiriază (boala păduchilor, căreia astăzi i-am spune tifos exantematic), Heraclit moare de hidropizie, iar Lacydes moare din prea multă băutură. Din categoria accidentelor, Alexinos din Elis moare înţepîndu-se într-un spin, iar Zenon stoicul moare împiedicîndu-se şi rupîndu-şi un deget. Dintre cazurile de suicid, reţin atenţia Diogene din Sinope, care se omoară întrerupîndu-şi voluntar respiraţia, Cleanthes, care se stinge refuzînd să mai mănînce, Empedocle, care se aruncă în craterul Etnei, sau Cleomenes care, într-un acces de nebunie, îşi înfige o sabie în trup. Nu lipsesc crimele: Zenon din Eleea este înjunghiat, Pitagora este omorît în bătaie de cei care îi incendiaseră casa, iar Socrate e condamnat la otrăvirea cu cucută. Caz rarisim şi fericit, Gorgias din Leontinoi moare în somn. Dar indiferent că sunt morţi violente sau din bătrîneţe, ele poartă un tîlc care este legat de gîndirea răposatului. Cum s-ar spune, făcînd un gest simbolic sau pronunţînd o sentinţă cu miez, filozoful vrea să transmită în ultima clipă un mesaj.

În privinţa mesajului sunt cîteva nuanţe care se desprind din lectura cărţii. Prima este că, în ochii grecilor, moartea nu era finis, capăt de drum, ci trecere spre altceva, credinţa în metempsihoză luînd morţii severitatea macabră a sfîrşitului definitiv.
Murind, grecii treceau în altă etapă a existenţei. Acesta e motivul pentru care filozofii sfîrşeau fără să facă din deces o tragedie, grija lor fiind îndreptată mai curînd spre reîncarnarea viitoare decît spre nenorocirea decesului. E grăitoare reacţia lui Pitagora atunci cînd, auzind lătratul unui cîine, recunoaşte în el timbrul vocii unui prieten de curînd răposat.

În al doilea rînd, felul cum murea un filozof arunca o lumină asupra convingerilor sale. Moartea trebuia să dovedească ceva, fiecare gînditor fiind încredinţat că are parte de o moarte care este pe măsura a ce a priceput în viaţă. A muri era o chestiune de ţinută, preocuparea mergînd spre atitudinea cea mai cuvenită în clipele finale. Tocmai de aceea surprinde detaliul că grecii nu se vaită în momentul morţii, fiind senini şi chiar optimişti. Dacă totuşi sunt crispaţi e din cauza durerilor fizice, dar nu din pricina disperării. Deznădejdea nu intră în vocabularul antic al grecilor. Sufletul este sigur nemuritor şi atunci de ce să dispere?

Şi fiindcă nu cunosc disperarea, grecii au pînă în ultima clipă nelinişti pămînteşti: cui îi va rămîne averea, ce datorii neplătite au lăsat şi dacă rudele se vor îngriji de moştenire. Contabilitatea aceasta poate părea meschină şi oricum inutilă, cînd de fapt ea se hrăneşte din viziunea reîncarnării: grecul ştia că tot ce nu a fost împlinit în viaţa aceasta va trebuie reluat în următoarea, atîta doar că plăţile se vor face sub forma ispăşirii. Căci, cu cît un suflet a lăsat în urmă mai multe greşeli, cu atît va avea parte de o întrupare mai înjositoare: va intra într-o broască sau într-un plantă, reluînd calea expierii antume, dar sub chip umilitor.

În al treilea rînd, moartea unui filozof trebuie să fie un îndemn pentru cei vii. Căci, deşi mizerabilă prin decrepirea biologică, ea se cere a fi remarcabilă sub forma moralei desprinse din ea. Un gînditor grec moare cu gîndul la cei care, privindu-i sfîrşitul, vor trage o concluzie de folos personal. Nu că moare îl frămîntă, ci cu ce vor rămîne cei care l-au văzut murind. Această ambiţie de a face din moarte un eveniment memorabil cu virtuţi etice străbate întreaga istorie a filozofiei greceşti. Dar încă o dată, cauza nu stă într-un imbold histrionic de a epata prin felul de a muri, ci în perspectiva etică a palingenezei. E filozof cel care, murind, îşi face din moarte un exemplu de urmat.

În fine, grecii nu au sentimentul uşurării provocat de părăsirea lumii, nu au presimţirea că, oricît de chinuitor e traiul pămîntesc, el va lua odată sfrşit. În ochii lor, periplul existenţelor se va încheia cînd judecătorii divini vor hotărî asta, şi de aceea adagiul că fiecare e dator cu o moarte nu are sens în înţelegerea grecilor: ei sunt datori cu mai multe morţi, ideal fiind ca întrupările să fie cît mai puţine şi cît mai scurte, spre a atinge cît mai repede starea de puritate a sufletului. Tocmai de aceea e neconvenabil să fii lichea, de vreme ce decesul nu e o scăpare din lumea asta. Te vei întoarce şi o vei lua de la capăt, cu deosebirea că vei purta stigmatele faptelor de dinainte.

În fine, există mai multe variante de relatare a aceleiaşi morţi, istoricii contrazicîndu-se în privinţa împrejurărilor şi cauzelor. Dar, cum spune Gheorghe Vlăduţescu, ar fi o greşeală să punem aceste inadvertenţe pe seama „legendelor" pe care posteritatea le-a brodit pe marginea Antichităţii. Căci modul cel mai simplu de a ucide fascinaţia lumii eline este s-o treci în categoria miturilor, cu remarca maliţioasă că mitul, poveste mincinoasă fiind, nu surprinde adevărul istoric şi prin urmare e falacios. În realitate, în orice adevăr există un filon de fabulă inerentă, care nu numai că nu împuţinează veridicitatea întîmplării, dar pe deasupra o îmbogăţeşte. Pentru profesorul Vlăduţescu mitul e o faţă inseparabilă a istoriei şi numai o minte obtuză îl poate respinge pe motiv de netemeinicie ştiinţifică.

Autorul cultivă un ton dubitativ-interogativ, ferindu-se să tranşeze ambiguităţile şi evitînd îmbrăţişarea unor soluţii răspicate. Predilecţiei pentru păstrarea echivocurilor i se adaugă tiparul eliptic al expresiei scrise, Gh. Vlăduţescu scriind cum vorbeşte: fraza are bucle, virgule şi pauze impuse de ritmul respiraţiei autorului, dar necerute de logica curgerii ideilor. Această supunere a prozodiei la cadenţa oratoriei încarcă textul cu oţioase ticuri verbale şi cu dese divagaţii. Dulceaţa lor, pe cît de îndreptăţită în cursul vorbirii libere, pe atît de specioasă, cade în chenarul paginii scrise.

În concluzie, o carte bine documentată, a cărei temă mortuară nu e deloc funebră