Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Cu puşca şi cu praştia de Simona Vasilache

DeŞi deopotrivă servesc, în expresii, mărturisirii unei iuţeli fără istov, între trasul cu puşca şi trasul cu praştia e cale de-o lume. Praştia e arma faptelor necoapte din copilărie, şi făcătoarea ei de dreptate. Puşca, jucăria vîrstelor mai grave, cu temeiul şi inconştienţa lor. Diferenţa, care pare una de mijloace şi de ani, dacă nu cumva de posesie, ori ba, a unui permis de port-armă, desparte, de fapt, două feluri de-a înfrunta lumea, două metafizici, două poezii. O poezie ironică, ludică, aruncînd, cu satisfacţia răutăcioasă pe care numai copiii (în spirit) o pot avea, proiectile care nu omoară, subdimensionate, de obicei, faţă de ţinta la care poftesc, şi o poezie care se ia în serios, angajată, disperată, deseori, mitraliind "pe bune".
Într-o cronică din 1989 - anul apariţiei unei antologii Geo Dumitrescu - din România literară, N. Manolescu îl include, cu opera lui spartă între momentul '40 şi momentul '60, în a doua categorie, a vehemenţilor serioşi, care n-ar trage, pentru nimic în lume, cu praştia: "Mi se pare că s-a confundat adesea, în cazul lui Geo Dumitrescu, spiritul său sarcastic şi vehement cu acela ironic şi îngăduitor al moderniştilor." Nu insist (Manolescu, bob cu bob, o face) asupra a ce şi cine a confundat, reţinînd doar concluzia, eticheta de frondă neostoită pusă unui poet care nu ştie de glumă, se-neacă, nu o dată, de scîrbă, refuză şi bruschează, (se) nemulţumeşte din orice. Primul argument pentru o asemenea imagine e Libertatea de a trage cu puşca, volumul remarcat de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri şi publicat în '46 la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă - prin anii '60, cînd a fost oferit cu dedicaţie, un ştraif cu "Editura pentru Literatură şi Artă" acoperă, pe copertă şi pe pagina de titlu, numele adevăratului editor... O, tempora!
Bună parte din volum reia, cu minime ajustări, poezii din Aritmetică (titlul, de altfel, al unui fascicul), recuperîndu-le, în nume propriu, de la Felix Anadam, defunctul pseudonim de debut. Cărţile sînt făcute, jocurile, banale şi obosite. Nici misterele nu mai par ce-au fost: "Omul care păzea luneta părea să fie filosof,/ părea să ştie multe din tainele cerului - / i-am dat doi lei să mă lase să privesc luna/ şi să pătrund în ţările misterului." (Aventură în cer) Carevasăzică, cu doi poli îţi cumperi revelaţia, care tot atîta face: "Unii credeau că stelele sânt nişte globuri frumoase şi colorate/ înfipte în pari în grădina lui Dumnezeu,/ aşa povesteau toţi poeţii/ şi de fapt aşa credeam şi eu.// ştiţi, nu-i adevărat nici că stelele au colţuri - / le-am văzut eu cu ochii - pe onoarea mea!,/ erau rotunde, buhăite şi murdare/ şi niciuna din ele nu mişca." O, poeţi, timpul contemplaţiei a trecut, lăsînd în loc o veştedă nebunie revoluţionară, care nici măcar nu mai surprinde pe cineva.
Iată, în dispreţul unei întregi tradiţii de adio, cu regii complicate, cuvinte drămuite, gesturi pritocite îndelung, ultimele Rînduri pentru un eventual deces: "Pe acest pat cineva a trăit orizontal o viaţă de 20 de ani,/ aici cu ochii în ecranul tavanului, am existat atâta timp neverosimil şi în regres,/ tot aici, în 1942, s'au scris/ aceste rânduri pentru un eventual deces."
Libertatea de a trage cu puşca e ultima parte, din şase poezii, a volumului omonim. Prima piesă e despre iluzii, ultima, despre certitudini. Nici unele, nici altele nu au drept de cetate în lumea unde adevărul, pe care, deopotrivă, îl implică, în ele sau dincolo de ele, nu mai e o miză. Despărţirea de iluzii e un epilog secular, pentru un veac precoce în moarte: "Fanfaron, perfid, te lăudai cu lumină şi generozitate - / cineva spunea că eşti cel mai modern şi cel mai deştept;/ ce-am să râd când oi vedea mâinile tale murdare de bani şi de sânge/ definitiv încrucişate pe piept." (La moartea unui fabricant de iluzii) Secolul "melancolic şi cabotin", cînd începe, ca niciodată, să-ţi pară rău că timpul trece, şi cînd te temi de urmele trecerii pe care, odinioară, le numeai progres, e, probabil, de vină pentru înăsprirea poeziei, într-un modernism de-al doilea care nu mai are nonşalanţa celui dintîi. Barbaria de care vorbeşte Adorno îşi găseşte, poate, o faţă şi în acest gest (liber?) de luare a puştii din cui. Nu mai ştim cine, şi cînd, a inventat praful de puşcă. Dar ne-amintim, de bună seamă, ce secol a inventat războiul.
Libertatea de-a trage cu puşca nu e o pauză de filosofie, între două războaie. Între asediul Trebizondei, cu otomani şi ruşi, şi bătălia care, în '43 (anul acestei poezii-emblemă), trage să se încheie. Numita libertate e-un drept cîştigat (de ce? pentru ce?), cu exercitare arbitrară şi imprevizibilă. "Luptam şi-atuncea - ce era să fac?" e, să zic aşa, noul imperativ categoric. Pentru libertate s-au dat, ştim, nenumărate lupte. Cea mai modernă, şi cea mai parşivă, e lupta cu certudinile care ne ordonează patimile. Praştia le clatină - au făcut-o, dintotdeauna, artiştii -, puşca le distruge. În locul lor rămîne elanul negru al celui care ştie că nu poţi să te nimereşti cu praştia, dar poţi, foarte lesne, să te împuşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara