Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Iubirile scriitorilor:
Cu Therese Anne Fowler despre Zelda Fitzgerald de Anca Peiu

Therese Anne Fowler este autoarea romanului de inspiraţie biografică, intitulat Z: Un roman despre Zelda Fitzgerald (Z: A Novel of Zelda Fitzgerald), a cărui versiune în româneşte, semnată de Anca Peiu, a apărut la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei,” coordonată de Denisa Comănescu, directoarea Editurii Humanitas Fiction.
În 2013, romanul a fost desemnat bestseller al mai multor publicaţii americane de prestigiu, printre care se numără: The New York Times, USA Today, LA Times, Boston Globe, San Francisco Chronicle, Publisher’s Weekly, Oprah, Elle, People, The Wall Street Journal, NPR Vogue, The Washington Post, The Daily Mail, Southern Living, Australian Women’s Weekly, Marie Claire, The Telegraph, Harper’s Bazaar. De asemenea, volumul a apărut citat printre cele mai bune cărţi de biografie istorică ale anului 2013, recomandate de Huffington Post şi Goodreads.
Z : Un roman despre Zelda Fitzgerald a fost tradus până acum în peste douăsprezece ţări. Chiar acum se lucrează la un serial de film TV, inspirat de această carte de succes; ecranizarea se bazează pe colaborarea dintre studiourile Amazon şi Christina Ricci.
Therese Anne Fowler s-a născut în aprilie 1967, în Illinois şi a absolvit cursurile Universităţii de Stat Carolina de Nord, specializându-se iniţial în sociologie, iar apoi cucerind titlul de master în creative writing. A predat creative writing studenţilor din ciclul de licenţă; apoi a lucrat ca redactor adjunct la revista literară Obsidian III.
Faţă de etapa primelor ei trei romane: Exposure (2001),Souvenir (2008),Reunion (2009) – momentul Z (2013) reprezintă un adevărat punct de cotitură în cariera autoarei americane de succes: un salt calitativ asumat de scriitoare, de la literatura comercială pentru femei la literatura inspirată de biografia literară.
Z este mult mai mult decât o carte despre Zelda Fitzgerald: este o posibilă carte a ei – dacă Zelda Sayre Fitzgerald şiar fi pus în gând să-şi povestească viaţa de flapper şi muză a soţului ei, F. Scott Fitzgerald, autorul romanului american absolut, Marele Gatsby (1925). Zelda rămâne şi muza vremii lor strălucitoare şi exuberante, căreia Scott i-a dat numele The Jazz Age.
Portretul Zeldei realizat de Therese Anne Fowler ne-o redă în culori tari şi în nuanţe abia perceptibile, ca pe o tânără femeie plină de har şi de umor, ca pe o artistă şi o mamă neîmplinită; nu în ultimul rând, ca pe o fiică a Vechiului Sud american, deodată devenită o Weltbürgerin. Din acest preaplin se conturează un chip familiar şi misterios totodată: aşa cum apare aici, Zelda ar putea să ne fie contemporană.

Anca Peiu: La finele cărţii dumneavoastră, i-aţi răsplătit cu generozitate pe toţi cei care v-au sprijinit în remarcabilul efort de documentare, adresând mulţumiri scriitorilor, cercetătorilor, editorilor. Şi totuşi, suntem curioşi să aflăm: cum v-a venit ideea acestei cărţi – despre Zelda şi Scott? Era cumva un vis mai vechi de-al scriitoarei Therese Anne Fowler, sau a apărut ca o revelaţie, ca o inspiraţie de moment?
Therese Anne Fowler: Ştiu că sună foarte ciudat, dar a fost mai degrabă o revelaţie, o scânteie de moment. Lucram de ceva vreme cu câteva idei, iar dintre acestea nici una nu presupunea biografia vreunui personaj istoric de vază, şi îmi notasem câte ceva, înainte de a discuta cu agentul meu literar, despre aceste idei. Ca din senin, în mintea mea s-a ivit întrebarea: „Ce-ar fi să scriu despre Zelda Fitzgerald?” Era o idee năstruşnică – dar irezistibilă, şi în cele din urmă a venit şi răsplata, căci m-a călăuzit într-o direcţie care apoi s-a dovedit o experienţă cu totul excepţională.

AP: Ceea ce eu personal admir în această carte cuprinde trei elemente: poezia ei aparte (şi neîntrerupta evocare a versurilor altor poeţi, ca T. S. Eliot, Charles Baudelaire, Emily Dickinson, în ecouri vii); muzica acestei cărţi (deopotrivă cânt şi dans, balet clasic şi modern, cu sau fără jazz); nu în ultimul rând: pregnanta ei dimensiune imagistică, fin detaliată (un soi de pictură-înproză). Zelda însăşi era înzestrată cu aceste daruri: al poeziei, al muzicii (şi al dansului) şi al picturii. Şi totuşi, aici, în cartea dumneavoastră, acestea laolaltă reprezintă cu mult mai mult decât un truc stilistic prin care noi, cititorii, să ajungem să „o cunoaştem” mai bine, prin (aşazisul ei) autoportret. Cum a putut acest joc al intertextualităţii pe teme de cultură clasică să ducă tocmai la acest extraordinar succes de public – în zilele noastre?
TAF: Vă mulţumesc pentru compliment! Aveţi dreptate: includerea acestor elemente nu este doar un truc stilistic. Ci, mai degrabă, asta rezultă din faptul că subiectul a fost cel care a determinat structura întregii scrieri. Ideal este ca scriitorul să se familiarizeze şi să se implice în subiectul propriu până într-atât, încât să ajungă la rezultatul pe care îl numim verisimilitudine. Produsul obţinut pare autentic la orice nivel. Sunt onorată că asta e tocmai ceea ce aţi descoperit în Z; înseamnă că mi-am îndeplinit misiunea cum se cuvine.

AP: De la statutul convenţional al Zeldei ca Prima Flapper, nimeni care încă nu a citit cartea dumneavoastră nu i-ar putea ghici duioşia şi devotamentul de o viaţă, care au legat-o de Scott. Cum aţi comenta ambivalenţa reprezentării Zeldei din această carte: pe de-o parte, arzând de dorinţa exprimării de sine, printr-o modalitate artistică sau alta: fie prin dans ori pictură, fie prin scris (literar sau doar epistolar); pe de altă parte, detaşându-se ironic de mişcarea feministă a zilelor ei?
TAF: Chiar dacă nouă ne vine uşor să privim în trecut prin lentile politice, când vine vorba de acţiunile personale – sau de lipsa acestora – din viaţa oamenilor de atunci, trebuie să ne amintim că politica este întotdeauna personală. Astfel că, deşi Zelda credea sincer în feminism şi sprijinea intelectual această cauză, predispoziţia ei emoţională o împingea mai curând către atitudini tradiţionaliste. Asta nu se datorează exclusiv educaţiei ei sudiste, căci multe alte fiice ale Vechiului Sud activau ca feministe (bunăoară Sara Haardt, prietena ei). Influenţa aceasta era mai degrabă familială – ceea ce reprezintă o forţă mult mai puternică. Cred că ea a perceput acest conflict interior, iar detaşarea ei ironică a fost dictată tocmai de această percepţie.

AP: Tensiunile crescânde dintre Zelda şi Scott provin în mare măsură din tensiunile dintre Zelda şi Ernest (Hemingway) – pe de-o parte; şi de asemenea din tensiunile dintre Zelda şi Gertrude (Stein). Cartea dumneavoastră ne oferă minunata ocazie de a revizita Parisul şi Generaţia Pierdută a artiştilor americani auto-exilaţi. Aşadar, după părerea dumneavoastră, izolarea Zeldei chiar în interiorul generaţiei de scriitori americani moderni, în exil, poate să fi fost (şi) o consecinţă a sentimentului ei de jenă faţă de apetenţa lor nemăsurată pentru „experimente” sexuale de toate felurile?
TAF: Acest gen de experiment îi era aproape necunoscut Zeldei, până când ea şi Scott s-au alăturat grupului Generaţiei Pierdute din Franţa. Sudiştii pur şi simplu nu discutau despre asemenea lucruri, iar atitudinea lui Scott însuşi în privinţa sexualităţii era destul de conservatoare. Însă înclin să cred că Zelda a devenit oarecum mai tolerantă în aceste chestiuni. Relaţiile ei de prietenie cu oameni ca artista Djuna Barnes, de pildă, demonstrează că nu avea prejudecăţi. Totuşi, ideea că Scott şi Ernest ar avea o relaţie sexuală trebuie să o fi tulburat profund, din cauza efectului pe care aceasta l-ar fi putut avea asupra vieţii ei personale.

AP: Cartea dumneavoastră va fi în curând transpusă pe marele ecran. Vă rugăm să ne spuneţi mai mult despre acest proiect. Cum comentaţi acest fapt, având în vedere că în această carte strălucitoare, despre Zelda şi lumea ei, apar numeroase portrete fictive ale vedetelor de cinema din zorii secolului 20 (mai mult sau mai puţin memorabile astăzi), ale regizorilor şi celebrităţilor din lumea show-biz, care au făcut istorie pe atunci, la Hollywood?
TAF: Studiourile Amazon în parteneriat cu Killer Films şi Christina Ricci colaborează la producţia unui serial TV pornind de la romanul meu. Nici nu-mi pot închipui vreo formulă mai bună care ar sta la cârma acestui proiect; absolut toate producţiile lor sunt superbe. Două scenariste talentate, experimentate: Dawn Prestwich şi Nicole Yorkin, lucrează la scenariul episodului-pilot, chiar în acest moment, când purtăm acest dialog. Publicul adoră să vadă personaje celebre din viaţa reală, înfăţişate pe marele ecran, întocmai cum cititorii răspund cu entuziasm la acest tip de lectură, aşa că aştept cu emoţie să văd cum vor „prinde viaţă” toate acestea.

AP: O posibilă alegorie a dereglării bipolare a Zeldei se regăseşte în acea Zelda Sayre din adâncul sufletului ei, de care nu-i chip să se desprindă vreodată: fata din Montgomery, Alabama, care nu se lasă dată la o parte. Zelda Sayre rămâne cumva nedespărţită de fratele ei damnat, sinucigaşul Tony. Cei doi formează cuplul blestemat din Vechiul Sud. Ne putem cumva duce cu gândul – fără să greşim – până la Caddy Compson şi fraţii ei, din cartea lui William Faulkner, Zgomotul şi furia – având în vedere absenţa lui Faulkner din cartea dumneavoastră?
TAF: De bună seamă! Zelda nu îl cunoştea pe Faulkner; acesta nu aparţinea Generaţiei Pierdute / cercului lor de expatriaţi. Dar nici nu încape vreo îndoială că, provenind amândoi din Vechiul Sud, la începutul secolului 20, erau în egală măsură influenţaţi de cultura şi credinţele specifice acelei zone, unde nebunia era considerată o trăsătură de familie sau un blestem – la fel de ineluctabil ca orice moştenire de familie.

AP: Terapia psihanalitică apare aici în tuşă ironică, aproape caricaturală, în viziunea Zeldei, în contrapunct cu viziunea lui Scott Fitzgerald, din romanul său, Blândeţea nopţii. Înclin să văd în aceasta nu doar expresia rivalităţii lor ca romancieri, din acea epocă – pe când singurul roman al Zeldei, Save Me the Waltz (Acordă-mi acest vals, la Humanitas Fiction), a fost primit de către Scott cu ceva mai rău decât indiferenţa. Am putea detecta în felul dumneavoastră de a prezenta lucrurile, vreo aluzie la îndoieli personale în privinţa eficacităţii acestor terapii, chiar în zilele noastre?
TAF: Aş zice mai degrabă că sunt sceptică în privinţa anumitor terapii. Prea multă lume iroseşte prea mulţi bani pe lucruri care au prea puţine alte efecte decât îmbogăţirea terapeuţilor. Dar asta nu înseamnă că nu ar exista terapii reale, cu reale rezultate bune – lumea de azi beneficiază din plin de terapii medicamentoase cu efect asupra activităţii cerebrale. Dacă Zelda ar trăi acum, sunt sigură că un asemenea tratament i-ar fi adus alinare.

AP: Vă mulţumesc. TAF: Cu drag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara