Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Cu tunul după muşte? de Tudorel Urian

La prima vedere, eseurile din volumul Reflecţii filologice, al cunoscutului lingvist şi stilistician I. Funeriu, par a fi creaţia unui mare chiţibuşar. Când sunt tot mai mulţi cei care anunţă apocaliptic moartea cărţii, cel puţin în forma ei tradiţională, maneliştii ocupă prima scenă lirică a ţării, iar bătăturilor din talpa unui fotbalist li se acordă mai multă atenţie mediatică decât, să zicem, apariţiei unei istorii a literaturii române, ce mai contează dacă linia de dialog are/ar trebui să aibă dimensiuni duble faţă de banala cratimă sau că la toate textele scrise cu ajutorul computerului (inclusiv cartea în care I. Funeriu deplânge acest lucru), diacritica literei "ş" este o sedilă, în vreme ce a lui "ţ" este o virgulă? În raport cu toate catastrofele (petrecute deja sau doar prognozate, inclusiv în spaţiul cultural) din jurul nostru, nu cumva războaiele cu mize destul de mici pe care le poartă îi dau lingvistului timişorean alura unui Don Quijote (post)modern, pornit cu tunul la vânătoare de muşte, după cum foarte plastic i-a atras atenţia un confrate, citat chiar în această carte?

Este limpede, de la primele rânduri ale cărţii, că reflecţiile lui I. Funeriu se adresează unui public foarte specializat, aparţinând mediului academic, universitar şi editorial. Dinspre aceste target-uri aşteaptă autorul un eventual feed-back. Este însă la fel de adevărat că cel puţin una dintre ideile sale - cea referitoare la introducerea unui cod tipografic - trebuie discutată cu toată seriozitatea chiar şi de către nespecialiştii industriei cărţii. Toată lumea cunoaşte impactul pe care l-a avut asupra literei scrise trecerea de la maşina de scris la calculator, petrecută la noi la începutul anilor '90. Cei mai mulţi dintre jurnalişti şi scriitori au învăţat din mers să lucreze la noile şi atât de performantele aparate, capabile să scurteze la maximum distanţa dintre autor şi cititorul său. Rând pe rând, din drumul textului către destinatarii săi au fost eliminate mai multe verigi intermediare - dactilografa, culegătorii de litere din tipografie, linotipiştii, în anumite situaţii chiar corectorii - astfel încât pagina tipărită a ajuns să reproducă întocmai fanteziile filologice şi dexterităţile tehnice, cât se poate de diverse, ale autorilor. Dacă, înainte de 22 decembrie 1989, existau nişte reguli clare de editare (titlurile de cărţi se subliniază, titlurile de ziare şi reviste se pun între ghilimete, ordinea semnelor citării când există citat în citat etc), după 1990 fiecare şi-a rezolvat problemele după cum a crezut de cuviinţă sau în funcţie de propriile sale cunoştinţe legate de capacităţile tehnice ale computerului personal. Primul semn al libertăţii lingvistice câştigate a fost chiar iniţiativa unor jurnale de a se scrie numele Nicolae Ceauşescu fără majuscule. Democraţia a biruit, toate regulile s-au relaxat peste noapte (în mai toate domeniile din societatea românească), astfel încât au ajuns să fie tipărite texte fără diacritice, despărţirile în silabe au fost lăsate în seama sistemului automat al calculatorului, autocorectorul a născut şi naşte monştri prin adaptarea cuvintelor româneşti la grafia unor cuvinte asemănătoare grafic din limba engleză. Şi pentru ca harababura să fie totală, în spaţiul editorial coabitează - uneori între coperţile aceleiaşi publicaţii - două sisteme ortografice ("î", sînt" vs. "â", "sunt"). În graba şi superficialitatea care caracterizează viaţa în postmo­der­nitate, astfel de preocupări pot părea la prima vedere futile. S-ar putea obiecta că ceea ce contează sunt în primul rând ideile dintr-un text şi apoi doar aranjarea textului în pagină şi chiar respectarea cu stricteţe a unor norme de editare. În fond, fiecare cititor poate corecta tacit orice greşeală de editare, iar dacă textul îi produce revelaţii, la sfârşitul lecturii va uita că un cuvânt a fost despărţit greşit în silabe sau că liniile de dialog au avut dimensiunile unor cratime. În realitate lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Câteva titluri din presă, redactate fără diacritice, pot genera multă confuzie dincolo de umorul lor involuntar. Iată câteva exemple, comentate de I. Funeriu: "POLITICIENII SUNT CU RATA IN GURA (la bancă sau la Avicola?); MONA MUSCA S-A INCURCAT CU RAUL (adulter sau colaboraţionsim?); BASESCU LUPTA CU RAUL CEL MARE (duel Ťmedievalť sau luptă cu corupţia?); FUMATORII MERG CU NASUL (performanţă ambulatorie sau contravenţie?), EUROPA N-ARE NEVOIE DE CAI ROSII (anticomunism sau Ťcromohipicofobieť); SERBIA A FOST LICHIDAT| DE MAVROCORDAT (Mavrocordat - exterminator sau eliberator?); STEAUA A INTRAT IN VANA (revigorare sportivă sau baie la comun); UN ROMAN NASCUT LA ROMA (italian sau român?); SA RAZI SI SA TE APUCE PLANSUL (frizerie sau tragicomedie?)". Este clar că lupta lui I. Funeriu pentru impunerea unui cod tipografic nu este o bătălie cu morile de vânt. Trebuie să existe nişte standarde în domeniul editării de carte, fără respectarea cărora tipăriturilor nu ar trebui să li se permită accesul pe piaţă. Cine ar fi în măsură să acorde valoare legislativă acestui cod? Probabil Academia Română, dar, după succesul foarte discutabil pe care l-a avut reforma lingvistică (de pe urma căreia ne-am ales cu două sisteme ortografice care funcţionează în paralel), mă tem că domnul profesor Funeriu n-ar trebui să fie excesiv de optimist.

Analizele la microscop ale lui I. Funeriu sunt chiar mai interesante atunci când sunt aplicate unor texte literare clasice. Comentând ediţiile critice, autorul observă erorile de transcriere care s-au perpetuat în timp, fapt ce demonstrează că puţini dintre editori au mai avut curiozitatea sau dispoziţia să consulte originalul. Unei astfel de erori de transcriere i-a căzut victimă însuşi G. Călinescu. În Opera lui Mihai Eminescu, divinul critic ajunge la un adevărat delir interpretativ ca urmare a citirii şi citării greşite a unui vers din Memento mori: "Când în straturi luminoase basmele copite cresc". În realitate, în versul lui Eminescu nu era vorba despre copite, ci despre copile.Pornind însă de la o singură consoană transcrisă greşit G. Călinescu descrie o viziune barocă, în care "basmul este văzut ca un animal fabulos în continuă generare, contemporană cu ninsoarea stelelor, metaforă minunată, prin chiar greşeala prefacerii lui cresc în verb tranzitiv, din raţiuni poetice, fiindcă metric se putea foarte bine zice Ťbasmelor copite crescť". Acelaşi tip de eroare face Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni, roman scris cu aproape jumătate de secol mai târziu. Citând greşit un vers din Goga ("De ce m-aţi dus de lângă boi"), unul dintre personaje se lansează într-o teorie care ajunge până la... "boul Apis". Toate bune şi frumoase, doar că versul lui Goga suna puţin altfel: "De ce m-aţi dus de lângă voi". Sunt cazuri tipice în care o singură literă interpretată greşit în ipoteză poate duce la dezvoltări aberante chiar dacă firul logic al demonstraţiei care urmează este fără cusur. Scrie I. Funeriu şi nu putem decât să subscriem: "Într-adevăr, dacă facem abstracţie de premisă, coerenţa discursului este în afara oricărei contestaţii, iar argumentaţia plauzibilă, astfel că teoria sfârşeşte prin a-i seduce pe cei mai mulţi dintre cititori. Nu însă şi pe cei mai sceptici sau defetişti, dispuşi să împingă verificările până la ultima lor consecinţă".

Studiile lui I. Funeriu seamănă cu nişte investigaţii ale unui detectiv al textului. Ca un alt Sherlock Holmes, mereu cu o lupă în mână, cercetătorul studiază manuscrise şi ediţii succesive, dezvăluind de fiecare dată greşeala fatală incompetenţa, superficialitatea, sau chiar ticăloşia unor editori. Unul dintre atacurile sale devastatoare la adresa imposturii s-a produs chiar în paginile României literare. Articolul Unde ni sunt (cr)editorii? este o deconspirare savuroasă şi inatacabilă a unui rapt literar.

I. Funeriu a moştenit de la magistrul său G. I. Tohăneanu o anumită ceremonie a discursului. El ştie să-şi ţină interlocutorii (fie ei studenţi sau cititori) aproape, chiar şi atunci când teoretizează teme aparent minore sau a priori terne. Umorul şi ironia nu îl părăsesc niciodată, demonstraţiile au o gradaţie detectivistică, referinţele culturale şi limbajul foarte nuanţat ţin permanent trează atenţia cititorului.

Reflecţii filologice de I. Funeriu este o carte scrisă cu inteligenţă şi har, plină de învăţăminte chiar şi pentru cei deloc preocupaţi de hermeneutica editării sau de analiza prozodică a textului poetic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara