Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Culise şi ironii de Roxana Racaru


Noul volum al poetului gălăţean (bucureştean prin adopţie), Grişa Gherghei se înscrie în tendinţa de reorientare spre anecdotic şi naraţiune a membrilor generaţiilor '60-'70 în poeziile publicate mai ales în anii din urmă.
Ochiul alert la grotescul lumii şi dezaprobarea ironică aduc în pagină mici povestiri cu tîlc în poezii centrate pe răsucirea unui paradox.
Amintirile conturează o lume în care importante sînt personajele pitoreşti, ca bunicul (cel care avea o grădină cu morcovi), bătrîna Despa, nebunul Virgil, Aza ş.a. Şi în care se urmăreşte o idee generală sau o concluzie paradoxală: replica moromeţiană a bunicului, cea care dovedeşte astfel că "el nu spunea/ decît lucruri subţiri"; privaţiunile aduse de foametea din 1946 "cînd cine nu fugea de-acasă/ uita ce-nseamnă sîrgul gurii"; duşmănia dintre Brăila şi Galaţiul natal oglindită în situaţia vînzătorului de seminţe de Brăila pe strada principală din Galaţi etc. De multe ori însă efectul e ratat prin disproporţia dintre amploarea concluziei (moralei) şi insignifianţa evenimentului care o declanşează.
Lumea de la Dunăre, undeva între spaţiul rural şi cel urban, se arată prin cîteva locuri privilegiate: ceainăria de pe strada Frumoasă colţ cu strada Tecuci, un colţ de stradă pe lîngă farmacia Troia, malul fluviului, grădina bunicului şi nucul ş.a. În amintiri de multe ori autorul caută motive de mîndrie şi singularizare orgolioasă: "cînd eşti de la Dunăre/ nu prea stai la coadă la bătaie/ dar nici nu o cauţi cu lumînarea". Această atitudine delimitează două zone distincte în volum, de fapt generale la Grişa Gherghei: una a lumii copilăriei şi tinereţii, în care asistăm la o demonstraţie, parcă, a valorilor aspre care o constituie, şi una a ironiilor, a lumii curente, deformată în absurd şi derizoriu.
Asemănările cu poemele de inspiraţie rurală din, de exemplu, La Lilieci, sînt vizibile în poeziile în care desenează portretul unor personaje din satul lăsat în urmă: "a murit şi Virgil nebunul satului/ mi-a spus cineva pe Magheru/ nu mai sînt praguri dincolo de Purcelu/ au murit toţi/ şi Trăsnea şi Ţapul şi Arghira/ trebuie să ţi-o aminteşti/ a dracului muiere...". Dar şi într-un set de reguli privind vorbitul peste gard, parte a trecutei tradiţii: "acum ştiu cum trebuie să vorbesc peste gard/ cum trebuie să-mi sprijin coatele/ şi mai ales cum să execut acel gest de pauză/ cînd îţi dai pălăria puţin pe spate/ cu degetul mare adus printre sprîncene/ parcă ai avea ceva de spus de cînd lumea/ dar aştepţi mai întîi să aprinzi o ţigară/ sau o jumătate de ţigară/ după cum te ai cu vecinul".
Zeflemeaua sau dramaticul se ascund în situaţiile absurde, în naivităţile prefăcute, în dejucarea metaforelor îngheţate şi refacerea legăturilor între cuvinte: "a trosnit un vreasc/ mi s-a rupt sufletul am spus" (în "prima zi de subaşezare"), "rulaţi cu zid cu tot tapiseria", "cine nu cunoaşte drumul/ pune osul pe Doamne ajută/ nimeni nu se rătăceşte/ de pe-o lume pe alta", "poporul e primăvăratec/ scuipă şi se face că plouă".
Folosirea exagerată a acestui procedeu întoarce limba în limbaj şi banalitate: "cine fură azi un tun/ mîine fură procurorul/ cum să furi un procuror măi Gigea/ ca pe un vapor...", "dacă te-a văzut Dumnezeu/ pleci cu toate păcatele lumii/ şi te-ntorci cu poruncile-acasă", sau, după o imagine construită în filigran ("uneori timpul vine în vizită doar/ se aşează şi tăifăsuieşte/ atinge meniscul cănii de ceai/ rupe o frunză îngălbenită din seră/ şi priveşte prin ea întreaga odaie/ ca şi cum din întîmplare/ ceasurile merg mai departe"), deziluzia: "aş vrea să-ţi spun ceva prietene/ despre medicamentele de întreţinere/ pare ciudat ca tocmai eu să vorbesc despre asta/ mai ales atunci cînd aceste pastile/ se iau între mese" ş.a.m.d.
Mişcarea ironică naşte uneori imagini care se salvează prin absurd şi accente bine puse, ca în această Naţională (nu numai obsesie a tinerilor): "după ce trenul s-a pus în mişcare/ un călător a scos un cuţit uriaş/ o jumătate de sabie cu două canale/ şi două tăişuri o bombă şi-un tanc la un loc/ oricum ceva care nu există/ sări-i-ar ochii din cap/ de unde a scos el o asemenea pagubă/ că nu era popă să aibă ocoluri prin stofă/ apoi a luat un măr(...)/ şi l-a înfipt în vîrful cuţitului/ e pace a strigat o femeie, e pace/ şi toţi am început să cîntăm/ Tatăl nostru care Eşti în ceruri/(după ambele testamente la fel)/ atunci a intrat controlorul/ cu geanta pe burtă şi ne-a spus/ societatea naţională a căilor ferate române/ vă urează o călătorie uşoară de-a pururi".
Lăsînd la o parte aluziile facile şi poeziile de efect ieftin, rămîn cîteva imagini, sau chiar cîte un poem întreg, pline de savoarea şi clocotul lumii pestriţe în care trăim.


Grişa Gherghei - Culisele raiului, Ed. Coresi, Colecţia "Poeţii oraşului Bucureşti", 2000, 48 p.