Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Cultul forţei de Gina Sebastian Alcalay

Oh, Doamne, ce fericit e cel ce, ajuns pe cărarea lui, priveşte cu dispreţ micimile şi maimuţărelile lumii Cel pentru care nu mai există nici durere, nici nelinişte şi invidie, nici înfrîngere şi nici victorie Aşa grăia unul din acei filozofi mistici persani care încercau prin meditaţie şi introspecţie să se detaşeze de chingile propriului ego, visînd la Nirvana.
           
Un alt sistem de valori, desigur, decît acela al societăţilor noastre occidentalizate, bazate, între altele, pe spiritul competitivităţii şi liberei întreprinderi, pe orgoliu şi ambiţie, ca piloni ai progresului. Nu e mai puţin adevărat că trăim într-un microcosmos în care, mai mult, poate, decît în oricare altul, fiecare se zbate pentru propria ascensiune individuală, în care cei mărunţi şi mediocri visează la notorietate cu ajutorul celor puternici, şi nu mai prididesc să-i linguşească, să-i proslăvească, să le cînte-n strună; în aşa măsură, încît ajung să fie încredinţaţi şi să jure chiar în faţa propriei imagini din oglindă, că-i iubesc, îi admiră şi-i susţin în mod sincer şi dezinteresat, spre binele naţiunii sau comunităţii din care fac parte.
          
Oh, ce fastuoasă adoraţie a forţei, ce spinări rotunjite plecate servil, ce surîsuri pline de religiozitate la vorbele Omului Puternic, ce rîsete complezente la fiecare glumă a lui, ce risipă de mese, de atenţii, imaginaţie, pentru a i te băga sub piele, pentru a-l face să te ia sub umbrela lui protectoare, să te laude, să te recomande şi altora, să te propulseze tot mai sus, cît mai sus Dar dacă, cine ştie cum, Omul Providenţial ajunge să cadă în desuetudine, să fie îndepărtat din funcţie, sau, Doamne fereşte, să treacă în lumea celor drepţi, nu-i problemă. Într-un interval de timp rezonabil, el este onorat doar cu o amintire pioasă, în timp ce inimile adepţilor lui de ocazie de altădată însetaţi de ideea de continuitate se consacră cu aceeaşi fervoare şi mijloace practice noilor staruri apărute pe firmamentul politic, artistic, diplomatic sau scriitoricesc, obiecte de veneraţie ale meritocraţiei dar în şi mai mare măsură, simboluri ale reuşitei şi poziţiilor sus-puse în societate.
          
Căci oamenii în mijlocul cărora trăim au în marea lor majoritate două pasiuni şi două ţeluri supreme: banul şi puterea, ceea ce constituie de fapt, unul şi acelaşi lucru, adică putere. Şi faima, şi locurile din faţă, şi succesele în carieră tot putere înseamnă.
          
În întreaga lume, de altfel, nu numai într-o ţară sau alta, prevalează din vremuri străvechi cultul învingătorului. Ce altceva ne arată istoria colectivă în stadionul în care boxerul învingător îşi trînteşte adversarul la pămînt, făcîndu-l harcea-parcea? Loveşte-l, loveşte-l, nu-l slăbi Sau urletele şi aclamaţiile gloatelor cînd sărbătoresc victoria în alegeri a politicianului lor favorit? Cînd apare în balcon regele, regina, prinţul moştenitor, preşedintele, primul ministru? E la mijloc, desigur, atracţia hipnotică a puterii şi succesului, dar şi nevoia de idoli, de transcendere a propriei condiţii, de împărtăşire prin tangenţă a unei străluciri, altminteri inaccesibile uneori şi participarea la o pulsaţie şi un vis colectiv. ( Am fost, îmi amintesc, realmente mişcată, ascultînd la PRO tv ovaţiile mulţimilor care dîrdîiseră cîteva ore în ploaie, în Piaţa Revoluţiei, ca să-l vadă şi să-l audă pe "omul cel mai puternic de pe planetă", preşedintele Bush, sosit pentru o scurtă vizită la Bucureşti. Bieţii români, îmi spuneam. De cît amar de vreme aşteptau ei "să vină americanii". În sfîrşit şi-au văzut visul cu ochii)
          
Alţi admiratori activi ai puterii, aspiranţi la o celebritate oricît de relativă sau circumscrisă spaţial, se agaţă cu neobosită tenacitate şi energie de faldurile răbdătoare ale unui drapel, ale unor fetişuri sacre cu mare priză la mase, ale unor teme cu variaţiuni modelate după loc, ţară sau epocă, dar capabile să obţină fără greş aplauzele omului de pe stradă, şi, odată cu acestea, clopotele mass-mediei şi resturile unor festine patronate de cîţiva mai mari ai zilei. Cunosc impostori, bărbaţi şi femei, mai ales femei, care, îmbătrînind, au trecut în mod lin, fără să facă nici un fel de valuri, de la folia erotică la cea mediatică, de la discursul comunizant la acela naţionalist sau etnocentrist, de la un profesionalism mediocru la tentaţiile reflectoarelor, ale scenei politice sau pseudoartistice.
          
Exaltările extremiste, anatemele, etichetările, acuzaţiile maniheiste proferate adesea fără beneficiul dubiului sau cercetarea prealabilă la sursele de informaţii, sînt deasemeni trambuline sigure pentru realizarea ambiţiilor îndelung legănate la piept.
          
E nevoie oare pentru mult rîvnita ieşire din anonimat, din nebuloasa şi nepretenţioasa obscuritate, de cultură, inteligenţă, talent, moralitate? Da de unde E de ajuns să ştii ce vrei, să fii bătăios, încrezut, perseverent, atotbăgăreţ, eventual şi cu dare de mînă şi porţile ţi se vor deschide ca prin minune.
          
Şi ceilalţi? Cei care nu au nici închinători, nici zei în faţa cărora să se prosterne, nici familii grijulii şi ambiţioase, nici opere care să-i dea afară din casă? Sînt zerourile sociale care nu pot fi utile nimănui şi, fapt şi mai important, nu pot dăuna nimănui. Sînt indivizii nedotaţi în arta autoreclamei, în ştiinţa perfecţionată de a face umbră altora, în dexteritatea de a înşfăca, pe drept sau pe nedrept, locurile din faţă. Inşi neprimejdioşi, deci neinteresanţi, deci neiubiţi nici măcar în forme simulate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara