Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Cultura afectului de Sorin Lavric


Doar o nefastă confuzie ne face să credem că spiritul, dacă e subtil, trebuie neapărat să fie şi rafinat. În realitate, subtilitatea şi rafinamentul sunt însuşiri diferite şi fără afinitate reciprocă, de unde şi raritatea cu care le vedem, adunate armonios, în fiinţa unui autor.

Diferenţa stă în natura lor: rafinarea cere distilare, înlăturare a paraziţilor, caz în care un lucru e cu atît mai rafinat cu cît e mai esenţial. În schimb, subtilizarea cere micşorare, scădere a dimensiunilor pînă la atingerea pragului infim, caz în care un lucru e cu atît mai subtil cu cît e mai mic. În consecinţă, un spirit e rafinat în măsura în care surprinde elementarul, în vreme ce, pentru a fi subtil, acelaşi spirit trebuie să se mişte cu uşurinţă pe spaţii mici. Prima însuşire dă profunzimea de conţinut, a doua dă fineţea de expresie. Prima dă intuiţia, a doua dă nuanţa. Din îmbinarea lor se naşte stilul, rafinarea născînd apetenţă pentru esenţe, iar subtilitatea dînd putinţa de a le exprima concis. S-ar putea crede că cine are acces la esenţe le va exprima spontan în forma cea mai nimerită, că aşadar omul profund e automat înzestrat cu harul expresiei, cînd de fapt drama filozofilor de aici vine: din neputinţa de a poseda simultan amîndouă însuşirile.

Norocul generaţiei mele este că, avînd în Gabriel Liiceanu un exemplu de îmbinare a lor, am putut înţelege de timpuriu prăpastia dintre impotenţa conceptuală care nu prinde viaţa şi expresia cu virtuţi stilistice care o prinde. Am putut înţelege că pragul subtil al limbii îl atingi cînd umpli conceptul cu o emoţie pe care o nuanţezi apoi prin gradări lexicale, că există aşadar un efort al minţii pe care îl poţi resimţi ca plăcere cu condiţia ca intelectul să preia sursa emoţiei originare, şi anume spectrul erosului din care ea s-a născut. În fine, am înţeles că cine scrie arid şi impersonal o face din neputinţa de a cupla emisfera dreaptă a participării empatice cu emisfera stîngă a calculelor şi schemelor şi că majoritatea filozofilor trăiesc decuplat, în două dimensiuni separate, cînd erosul cu intuiţiile pe care le stîrneşte, cînd munca intelectuală cu ordaliţiile pe care le impune, şi că separarea aceasta nici măcar nu depinde de voinţa lor, ci de ceva constitutiv, un fel de numen temperamental care, dictîndu-le preferinţele, îi condamnă la sterilitate speculativă. Acestor „decuplaţi lăuntric" le lipseşte fie empatia pentru esenţe, aşadar rafinamentul, fie inflexiunea menită a le exprima, aşadar subtilitatea. Ei nu pot lega latura sensului de latura afectului, nu pot provoca emoţia mediată a ideii, pe scurt nu pot sesiza detaliul rafinat spre a-l spune apoi în chip subtil.

Distincţia mi-a fost sugerată de lectura Întîlnirii cu un necunoscut, o carte în care elementarul uman atinge pragul lapidaridăţii subtile. Căci, dintre toate volumele confesive pe care le-a scris Gabriel Liiceanu, acesta e cel mai aforistic. E vădită înclinaţia autorului spre formulele restrînse şi concentrate, ascultînd de regula că tot ce e esenţial e Gabriel Liiceanu, Întîlnire cu un necunoscut, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, 372 p.
succint şi că, dintre mai multe variante de expresie, cea mai convingătoare e cea mai scurtă. De aici preferinţa pentru fragmente, miniaturi şi picături epice („cînd gîndim, noi nu curgem, ci picurăm" - p. 183), aşadar predilecţia pentru o proză a cărei principală exigenţă stă în folosirea cîtor mai puţine şi mai simple cuvinte. Din concizia aceasta esenţială a ieşit o carte al cărei conţinut e dat de patru laitmotive, diversitatea lor fiind ţinută în unitate de întrebarea-călăuză a cărţii: „Cine sunt eu?". Cele patru teme de bază sînt: 1) „patria mică" şi patria mare; 2) rentabilitatea binelui; 3) moartea şi Dumnezeu; 4) cultura afectului (erosul, creaţia, muzica, cărţile). Nu e pagină în carte care să nu încapă într-una din aceste categorii tematice. Să le descriem aşadar pe scurt.

Patria „mică" sau „România de buzunar" este reacţia de apărare în faţa unei ţări desfigurate de comunism, e replica unui intelectual care, dezgustat de urîţenia unui popor schilodit pînă la denaturare, îşi construieşte interior un univers care nu este populat decît de figuri luminoase: „România mea e tare mică, e cît mănuşa vînătorului siberian. În ea nu se află decît o mînă de locuitori: Monica şi Virgil şi sufletele altor cîtorva prieteni dispăruţi, Annie Bentoiu pe care o citesc acum, cîţiva prieteni de vîrsta mea şi cîţiva prieteni tineri" (p. 179). Din patria mică fac parte Noica, Cioran, Dragomir sau Creţia, cărora autorul le dedică multe din paginile volumului (alături de episoadele de un haz uriaş avîndu-l ca protagonist pe Andrei Pleşu), pe cînd din marea patrie fac parte pramatiile, politicienii şi impostorii, cu tot cortegiul de umilinţe şi frustrări pe care prezenţa lor i le-au provocat diaristului de-a lungul timpului.

„Rentabilitatea binelui", una din temele care îl preocupă îndeosebi pe Gabriel Liiceanu, revine regulat în paginile cărţii. De ce merită să faci binele, ocolind răul, de vreme ce spectacolul pe care îl oferă azi specia umană e deprimant? Răspunsul autorului e o variantă morală a reciprocităţii pragmatice: binele făcut de dragul binelui este o utopie pe care nu o regăsim decît în religii, de aceea adevăratul bine e cel săvîrşit în vederea recompensei, situaţie în care cel mai rentabil pentru membrii unei comunităţi este ca, făcînd binele, să mizeze pe întoarcerea spre ei a binelui pe care l-au făcut altora. De aceea, deşi răi, oamenii sunt destul de inteligenţi că să intuiască că numai aşa, cultivînd consecinţele binelui, pot trăi suportabil unii în preajma altora.

Moartea şi Dumnezeu. În nici un alt volum Gabriel Liiceanu nu se apleacă cu mai multă stăruinţă asupra acestor teme. „Moartea nu are măreţie decît dacă survine în plină detentă a vieţii. Numai atunci nu se umileşte şi nu ne umileşte. (E tragică, dar nu umilitoare.) În rest, ea nu face decît operă de ecarisaj: se mulţumeşte să evacueze epava care suntem. Se mulţumeşte cu rolul de simplu gunoier al vieţii." (p. 109). Creştinismul e considerat un mit superb care, din păcate, cere speciei umane să se ridice la o înălţime la care ea, naturaliter, nu e făcută să ajungă, iar Dumnezeu e transcendentul pe care se cuvine să-l considerăm ipoteză pînă în clipa verificării finale.

Cultura afectului (erosul, creaţia, muzica, cărţile), temă care mi-a sugerat distincţia de la început, îi prilejuiesc lui Gabriel Liiceanu nuanţări pe marginea rolului pe care erosul îl joacă în gîndirea filozofică. „Calul negru", expresia prin care Platon desemna dorinţele erotice, şi pe care cititorul a întîlnit-o în Scrisori către fiul meu, este reluată acum: „Dacă puteam să stau la masa de lucru cîte douăsprezece ore pe zi, asta se datora unui transfer erotic, unei trăiri analogice. Viaţa mea se încărca şi se descărca tot timpul ca o uriaşă baterie construită după principiul plăcerii" (p. 81). Avem aici, descris lapidar, mecanismul oricărei performanţe intelectuale: efortul minţii care, încetînd să mai fie un chin, este resimţit ca voluptate graţie transferului energiei erotice în cîmpul conştiinţei.

În fine, tetrada tematică gravitează în jurul polivalenţei eului, al polimorfiei unei personalităţi care se dezvăluie în chipuri felurite şi neaşteptate: chipul eului activ şi dornic a ameliora lumea, chipul eului ludic şi fericit să moară de rîs, al eului violent şi neînduplecat, al eului uşuratic şi copilăros, al eului dispreţuitor şi crud, al eului timid sau şovăielnic, al eului leneş sau al celui îndîrjit. „Fiind toate astea la un loc şi altele mai multe, cine sunt eu de fapt? Sînt suita tuturor combinaţiilor potenţiale ale acestor euri, cu o dominantă de moment. Sînt recuzita eurilor mele." (p. 222)

Spuneam că Întîlnire cu un necunoscut e cartea cea mai aforistică a lui Gabriel Liiceanu. În al doilea rînd, e cartea cea mai bogată în relatări onirice, autorul povestindu-şi visele care i s-au întipărit în memorie, remarcabil fiind că le povesteşte fără să le interpreteze, lăsînd cititorului libertatea de a le da semnificaţia pe care o consideră cuvenită.

Şi mai e un lucru: naturaleţea în scris n-o capeţi decît atunci cînd ţi-ai dobîndit stilul, iar stilul e ştaiful care se recunoaşte spontan la un om, dar cu o condiţie: să fi ajuns să-l aibă. Stilul lui Gabriel Liiceanu nu numai că e uşor recognoscibil, dar e dătător de naturaleţe epică, de unde şi plăcerea pe care ţi-o provoacă lectura Întîlnirii cu un necunoscut. Un volum subtil şi deopotrivă rafinat.