Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Cum au sfîrşit dictatorii de Gheorghe Grigurcu


Istoria e presărată cu o seamă de momente sîngeroase ce au pus capăt vieţii unor căpetenii de state: Ludovic al XVI-lea [i Maria An-toaneta, Franz Ferdinand, Nicolae al Il-lea împreună cu întreaga-i familie, Abraham Lincoln, Kennedy.

La noi, sordidul cuplu Ceauşescu. Episod ce-l alătură unor personaje de-o extracţie mult diferită, prin-tr-un joc cinic al istoriei, reconstituit cu o mare acribie şi cu un dar al suspansului, în trăsături cvasidefinitive, de către jurnalistul Grigore Cartianu. Citindu-i voluminoasa scriere pe nerăsuflate (nu s-ar putea altminteri), avem prilejul de-a ne confirma unele presupuneri, graţie copioasei documentări ce ni se pune la dispoziţie, dar şi de-a afla lucruri noi, surprinzătoare, ce sporesc la maximum tensiunea evenimentelor din decembrie 1989. Este evident că „independenţa" faţă de Moscova, clamată de dictator, era o gogoriţă. Odată ce s-a retras umbrela sovietică, prăbuşirea sa, ca şi a congenerilor săi, chiar dacă lipsiţi de alura-i despotică, din Estul Europei, era iminentă. La fel de evidentă este însă şi continuitatea mentalităţii şi conduitei comuniste. Dacă, precizează pe bună dreptate dl Cartianu, Revoluţia s-a consumat pînă la 22 decembrie, ora 12,09, cînd elicopterul lui Ceauşescu şi-a luat zborul de pe acoperişul Comitetului Central, ceea ce a urmat n-a fost decît o contrarevoluţie, al cărei rezultat îl reprezintă 957 de morţi. „O crimă în masă", comisă cu sînge rece de către „nucleul CFSN condus de troika moscovită Iliescu-Militaru-Brucan". Acesteia i se poate imputa inclusiv execuţia Ceauşeştilor, în urma unui simulacru de proces, conform paradigmei staliniste puse iarăşi în funcţiune: „Într-un dialog cu istoricul Alex Mihai Stoenescu, generalul Stănculescu povesteşte cum i-a fost dat ordinul de lichidare a Ceauşeştilor: «Cei din grupul lui Iliescu mi-au spus că trebuie organizat un proces care să închidă epoca Ceauşescu definitiv», prin «suprimare»". Crîncena voinţă de putere a „moştenitorilor" şi-a spus cuvîntul. Ceauşeştii au căzut victimă propriei lor politici de sorginte bolşevică, încununată de cultul halucinant al personalităţii, modelat aidoma celui al altor „geniali" cîrmaci. Dar ce nu ştiam pînă la lectura acestei cărţi, al cărei flux narativ ne dă constant impresia noutăţii, fie şi prin detalii, prin-tr-un supliment informativ care coroborează liniile generale ale faptelor? Foarte multe lucruri. In spaţiul restrîns de care beneficiem, ne vom mulţumi a puncta doar cîteva. Aflăm astfel că, la 24 decembrie, ziua execuţiei lor, Statele Unite s-au oferit a acorda soţilor Ceauşescu azil politic. Generoasa propunere a Departamentului de Stat reflecta ecoul perioadei în care, la finele anilor '60, dictatorul se afla (uneori, trebuie precizat, cu asupra de măsură!) în graţiile puterilor occidentale, nefiind străină de influenţa unor oameni politici de vază. Dar „sinuciderea" generalului Milea? Figură ambiguă, acesta a jucat mulţi ani în şir rolul unui apropiat al lui Ceauşescu şi, în ultimele-i zile de viaţă, „a făcut ordine" la Timişoara şi în Capitală, ceea ce nu l-a scutit de a fi „beştelit" de comandantul suprem. Imediat după enigmatica sa moarte, s-a văzut proclamat „erou al Revoluţiei", ceea ce a determinat ca un bulevard bucureştean să-i capete numele. Care să fie adevărul? „Trădător" şi „erou" sau. altceva? Un mister deocamdată neelucidat. Şi încă o secvenţă inedită, menită a ne interesa în chip deosebit, pe noi oamenii de litere. Făcînd o încercare disperată, în ceasul al 12-lea, de a-şi atrage simpatia publicului, „geniul Carpaţilor" a vrut să facă uz de o manevră propagandistică, apelînd la trei scriitori, Dan Deşliu, Adrian Păunescu şi D. R. Popescu. Păunescu s-ar fi înfăţişat la sediul C.C., dar n-a fost de acord să ia cuvîntul la televizor. Ce-am putea adăuga noi? Dacă prestaţia proceauşistă a bardului de la Bârca şi a lui D.R. Popescu erau de notorietate, Dan Deşliu marşase de mai mult timp pe linia unei „disidenţe" pe cît de neaşteptate pe atît de riscante. Să nu fi fost la curent cu acest lucru Ceauşescu? Să fi rămas cu imaginea idilică a bardului ce l-a celebrat pe Lazăr de la Rusca? Tot ce se poate, plus nota picantă a împrejurării.