Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Cum poţi fi traducător? de Ioana Pârvulescu


Din când în când, tata aducea cărţi frumoase acasă. Probabil că primele popasuri în librărie le-am făcut cu el şi, inconştient, i-am imitat ca o mică maimuţă, aşa cum e orice copil până ajunge să se descopere, modul de-a lua o carte din raft şi de-a o răsfoi, de parcă, în acele clipe suspendate, lumea din jur dispare, şi nu mai rămâne decât omul şi cartea lui. Din câte înţeleg acum, tata era pasionat de cărţi. Odată - şi-mi amintesc bine momentul, deşi azi, la reconstituire, observ că aveam numai 8 ani - odată a venit cu un volum cum nu mai văzusem. Avea coperţi tari, îmbrăcate mai întâi într-o piele fină, albă, pe care scria cu litere negre un C şi un B, apoi într-o hârtie pe care scria cu negru ceva ce nu înţelegeam, şi cu verde Florile răului, şi - ceea ce m-a dat gata - era învelită într-o cămaşă transparentă, ce dădea luciri neobişnuite literelor de dedesubt. Dar asta nu era totul. Cartea era închisă într-o teacă a ei, de carton, cu desene încâlcite, pe care scria C-H-A-R-L-E-S B-A-U-D-E-L-A-I-R-E, un nume bizar, de nepronunţat. Am luat obiectul ca pe o jucărie, l-am întors pe toate părţile, am văzut că are o hârtie netedă şi subţire, că are foarte multe pagini, peste 1500, un semn de carte ca un şiret de mătase legat de cotor şi câteva desene. Nu mă in­teresau, erau negre.

Cartea a venit cu mine de la Braşov la Bucureşti şi o am la capul patului. Este cea mai frumoasă ediţie Baudelaire care s-a făcut la noi, îngrijită de Geo Dumitrescu şi având o splendidă prefaţă de Vladimir Streinu. Când am răsfoit-o la 8 ani, a fost prima dată că ideea de traducere şi cea de poezie s-au legat în mintea mea: ediţia era bilingvă, iar în partea a doua erau înşirate toate traducerile publicate în limba română din poemele lui Baudelaire, uneori câte zece-cincisprezece pentru un titlu. După ce am învăţat franceza, am început să mă mir. Cum se putea ca un singur lucru să fie înţeles în atâtea feluri? Cum de nu semănau unele cu altele, din moment ce plecau de la acelaşi model? Multă vreme mi-am închipuit că a lua o poezie dintr-o limbă şi-a o trece în alta e ca şi cum i-ai ţine în faţă o oglindă. Or, în carte, chiar un titlu banal, fără probleme de înţelegere, ca Bohémiens en voyage avea patru versiuni. Primul care o tradusese, copilul teribil şi cosmopolit al Junimii, Vasile Pogor, o publicase în Convorbiri literare la 1870, adică la 13 ani după ediţia princeps. Echivalase poate cel mai bine titlul, prin }iganii călători. Între războaie, la 1923, V. Şardin dăduse varianta }iganii în călătorie, cu avantajul de a avea trei cuvinte, ca-n original, dar parcă sunând mai rău decât la Pogor. Lăieţi în călătorie, varianta lui Constantin Stelian, interpretează titlul, ambiguu (les sau des), ca pe un substantiv nearticulat şi-i adaugă cam multă culoare. Ultimii doi traducători (Nicolae }imiraş şi Lazăr Iliescu), spun }iganii la drum.
Cred că prima "sesiune de comunicări ştiinţifice" la care am participat, ca studentă în anul I, m-a făcut să mă întorc la ediţia Baudelaire, pe care între timp o citisem şi-o răscitisem. Mi-am ales ca temă Perfec­tibilitatea traducerii şi am încercat s-o demonstrez pe sonetul Tristesse de la lune, care avea 14 versiuni româneşti, de la un P.E. pe care nu l-am identificat, în 1875, în Revista Junimii din Bucureşti (în ciuda numelui, antijunimistă şi latinizantă), până la Al. Hodoş, în 1966. Am migălit-o şi eu pe a 15-a, ca argument al perfectibilităţii traducerii. Mi-ar fi plăcut să-mi revăd acum textul (sunt sigură că mi s-ar părea naiv) şi sonetul (probabil cel mai puţin reuşit dintre cele 15), dar, din păcate, cum totul era scris de mână, le-am dat pasămite spre publicare, nu mai ştiu cui, şi duse au fost, în neantul manuscriselor pierdute.

În seara de decembrie în care a nins prima dată anul acesta în Bucureşti, am promis celor prezenţi la lansarea antologiei Îngerul păzitor de Rilke, că voi povesti în cronica din România literară despre cum am ajuns să traduc poezie şi să mă gândesc la problemele traducerii. Iată că mă ţin de cuvânt. Însă cu timpul mi-am dat seama că nu "clonarea" este idealul traducerii, ci, cum s-a spus, să faci să pară că poemele au fost scrise de autor chiar în limba ta. Dacă versurile s-ar putea clona dintr-un teritoriu lingvistic în altul, un calculator bine programat ar fi suficient. Din toate poemele lui Rilke traduse de mine, am întâlnit un singur vers clonabil: wie viele, viele Intervalle care în română devine ca multe, multe intervale (strict acelaşi sens, fără adăugiri sau eliminări, acelaşi număr de cuvinte, acelaşi număr de silabe nu numai în vers, lucru obişnuit, dar şi în fiecare cuvânt din vers, aceeaşi rezonanţă bazată pe repetiţia consoanei lichide l, din viele şi multe şi cuvântul final absolut identic în germană şi română). O situaţie cu care un traducător se întâlneşte probabil o dată în viaţă. În rest, numai probleme infinit de greu de rezolvat. La traducerea din germană lucrurile sunt parcă mai grele, atât din cauza cuvintelor cu genul schimbat, ceea ce-n metafore poate distruge totul, cât şi din cauza structurii gramaticale vizibil diferite. Nu degeaba refuza Caragiale să înveţe o limbă în care Soarele e die şi Luna e der.
Când Rilke spune Taube, cuvântul, feminin în germană poate fi tradus fie prin porumbel, fie prin porumbiţă (dar în germană senzaţia de diminutiv nu există!), oricum, amândouă mai lungi de două silabe, ceea ce încurcă prozodia. Ar mai fi varianta de două silabe hulub, dar e regională şi tot masculină. Am făcut aşadar o variantă cu porumbel şi alta cu porumbiţă, cea masculină cu avantajul unei silabe în minus şi a lipsei sufixului diminutival, cea de-a doua cu avantajul păstrării ideii de feminin. La cuvântul Tod (moarte), masculin în germană, feminin în română, cuvânt care apare într-unul dintre cele mai celebre poeme rilkeene, o întreagă tradiţie literară se opune eforturilor traducătorilor. Căci în germană moartea are ceva înspăimântător-viril. S-ar putea traduce prin îngerul morţii, prezent în tradiţia germană, dar un tălmăcitor onest nu-şi poate permite să introducă simboluri suplimentare, iar versul foarte scurt nu permite adăugiri, aşadar impasul rămâne de nerezolvat. La cuvântul monosilabic Trank, prin care omul e raportat la Dumnezeu (ich bin dein Trank...), cuvântul băutură, de 4 silabe distruge complet ritmul sacadat, bazat pe sintagme simetrice, din original. Aici tradiţia mistică şi Angelus Silesius m-au ajutat să am o soluţie care să fie aproape de poemul din germană şi să păstreze sonoritatea. În toate textele care se află în spatele metaforei lui Rilke, băutura e fie apa cristalină de izvor, fie vinul (Dumnezeu îi e omului izvor sau vin şi, la rândul său, omul se transformă în ele). Aşadar am dat o variantă cu izvor, alta cu vin.

Ideea traducerii lui Rilke a pornit din paginile acestei reviste. Anul trecut, când la 4 de­cembrie se împlineau 131 de ani de la naş­terea poetului, iar în 29 decembrie, 80 de ani de la moartea lui, m-am gân­dit că cel mai cald mod de a ne aminti de un poet este să-l reciteşti. Şi cel mai frumos mod de a-l citi, când e într-o limbă străină, este tălmăcirea. Experienţa a fost nău­citoare, iar poemele lui Rilke au dat parcă o altă consistenţă timpului. Mi s-a părut, cu un vers din Rilke însuşi, că "magie-i tot".
Desigur, am înţeles până la urmă că traducerea adevărată, pe care în facultate o vedeam doar ca pe un joc ingenios de combinaţii, seamănă, în esenţa ei, cu viaţa: te obligă să concretizezi, la fiecare pas, o variantă care le anulează pe toate celelalte, te obligă să ai opţiuni mai mult sau mai puţin inspirate, să te lupţi cu hazardul sau să te laşi în voia lui, are dificultăţi necontenite şi câteva momente de seninătate. Rareori ţi se pare că reuşeşti ce ţi-ai propus şi că mai bine nu se putea. Iar la sfârşit de tot, după ce ştergi, cauţi, renunţi, te întorci din drum, o iei de la capăt, iese o versiune inteligibilă, iese un desen, un destin. Care celorlalţi li se pare întotdeauna altfel decât ţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara