Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Cum rateaza un scriitor adevarat de Ioana Pârvulescu

Scriitorii îşi iubesc cărţile ca pe propriii copii, de aceea când sunt întrebaţi pe care o preferă ezită să dea un răspuns tranşant. Dacă îl dau totuşi, acesta coincide rareori cu preferinţele publicului sau cu ceea ce socoteşte critica a fi cartea cea mai izbutită din creaţia autorului respectiv. Mulţi îşi iubesc cel mai mult ultima carte, câţiva pe cea încă nescrisă. Unii răspund, diplomatic, că ţin la fel de mult la toate, alţii spun, cam ipocrit, că pe nici una, refuză să facă o ierarhie sau sunt imprevizibili. Din bogata lui creaţie, lui Rebreanu îi era mai aproape de suflet tocmai micul roman Adam şi Eva (poate din cauza ochilor femeii întâlnite în ploaie, care-l declanşase). La 7 ani după scrierea lui, când avea aşadar suficientă distanţă critică, afirmă, tranşant, într-un interviu: "În orice caz, mie, din tot ce am scris până acum, Adam şi Eva mi-e cartea cea mai dragă". Şi asta deşi criticii fuseseră aproape unanimi în a avea părerea contrară şi i-o distruseseră bucăţică cu bucăţică sau, mai bine zis, întrucât e formată din şapte avataruri, viaţă cu viaţă. Cioran îşi iubea cel mai mult La tentation d'exister, dar în cazul lui fiecare cititor are altă preferinţă şi e greu de obţinut o dominantă. În fine, mai recent, într-o conferinţă-dialog a lui Mario Vargas Llosa la Bucureşti, întrebat de Gabriel Liiceanu ce carte preferă dintre cele pe care le-a scris, prozatorul a răspuns printr-un subterfugiu: preferă cărţile la care s-a chinuit cel mai mult, cele pe care le-a scris cel mai greu, care, spunea el, "mi-au scos părul alb pe care îl am". De părul alb al lui Llosa sunt răspunzătoare Conversaţie la catedrală şi Războiul sfârşitului lumii. Deşi cu miză mare, politică, e greu de spus că sunt neapărat cărţile preferate de public şi de critică, instanţe aflate şi ele, adesea, în conflict. Puţin mai uşor decât recunoaşterea capodoperei absolute la un scriitor mare este recunoaşterea ratării categorice. Uneori la obţinerea ei ajută contextul. Nimeni nu va contesta că Mitrea Cocor a lui Sadoveanu sau Bălcescu a lui Camil Petrescu sau Ana Roşculeţ a lui Preda sunt mari nereuşite care, după toate probabilităţile, nu ar fi fost scrise aşa sau nu ar fi fost scrise deloc fără brânciul dat de istorie. Dar cele mai multe ratări nu sunt create într-o asemenea colaborare. Autorul le face de unul singur, de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Şi, la urma urmei, are tot dreptul. O istorie literară a marilor ratări ar fi totuşi pasionantă. Marele şi atotputernicul public e necruţător: vrea de la un scriitor, de la orice scriitor, numai capodopere. Când e vorba de o ratare, e însă mai bine să fii scriitor mediocru sau debutant. Lumea nu se va supăra din cale-afară, recenziile vor fi făcute cu îngăduinţă, cele câteva pagini reuşite ale cărţii vor fi scoase cu penseta şi puse în lumină. Scriitorului mare, în schimb, nu i se dă voie să greşească. Deşi, în cazul lui, şi o carte neizbutită se citeşte cu folos, şi, uneori, chiar cu plăcere. şa am citit Lina de Tudor Arghezi. Romanul a apărut în 1942 la Cartea Românească, aşadar după capodopera Cimitirul Buna-Vestire (ratată, aceasta, doar în ultimele pagini - dar sunt nenumărate romane mari cu finaluri oarecare sau de-a dreptul proaste). Romanul Lina este greşit pe la toate cusăturile, are lungimi nejustificate, schematismul personajelor principale şi stângăcia înnodării unor episoade sunt ca în foiletoanele de secol 19 şi, cel mai supărător pentru cititorul de azi, toată cartea e de un tezism greu de înţeles la un scriitor ca Arghezi: toţi bogaţii, patronii şi străinii sunt răi, proşti, urâţi şi depravaţi, hoţi şi, dimpotrivă, toţi săracii şi toţi românii sunt buni, deştepţi, frumoşi, puri, cinstiţi. Romanul ar fi putut fi scos în faţă cu mare folos de comunişti, studiat la şcoală, eventual într-o ediţie cenzurată (paginile prea şovine). Îmi place să sper că autorul este cel care s-a opus. Întrucât decorul principal e o fabrică de zahăr, iar figura centrală a cărţii un laborant-"chimist", Ion Trestie, e de presupus că înduioşarea autorului faţă de un episod autobiografic din adolescenţă (la numai 17 ani a fost laborant la fabrica de zahăr din Chitila) i-a încurcat simţul critic. Povestea e de la început fracturată şi numai primul capitol justifică titlul: Lina, fata unui beţiv, mort de tuberculoză şi a unei cerşetoare demente şi slute, care creşte la voia întâmplării, de una singură, este eroina preafrumoasă şi neprihănită a cărţii. Cât de verosimil este un asemenea personaj autorul nu pare să se fi întrebat. La început vinde flori, cuminte şi harnică, dar pentru că un bancher care o agresează fără folos o acuză ulterior de hoţie, ajunge în închisoare, unde îi bate bărbăteşte pe toţi borfaşii care îndrăznesc să se apropie de ea. Bancherul şi soţia lui evreică mituiesc toată presa ca să falsifice povestea. Totuşi, Lina scapă datorită intervenţiei fetei Ministrului de Justiţie pe lângă tatăl ei cel corupt. Toate aceste personaje din primele 80 de pagini sunt abandonate definitiv în restul de 320 (în ediţia princeps cartea are 400 de pagini). Reapare către sfârşitul romanului în câteva palide episoade numai Lina, care, scârbită de lume, se angajase la fabrica de zahăr. Asemenea fetei cuminţi din Ciocoii vechi şi noi, să spunem, în timpul ei liber, Lina coase, cu ochii plecaţi pudic peste lucrul de mână. Romanul trece brusc la alt protagonist, şi el este cel care ar fi trebuit să dea titlul: Ion Trestie, corespondentul masculin al Linei (iniţialele şi prenumele sale sunt aceleaşi cu ale lui Ion Theodorescu), sărac, inteligent, pur. El soseşte ca simplu ajutor de laborant - "servitor" spune directorul -, la fabrică şi, din faptă bună în faptă bună, din hărnicie în hărnicie, ajunge director. Finalul: se căsătoreşte cu Lina care trecuse pe postul de telefonistă la aceeaşi fabrică. În rest, pe pagini întregi, se desfăşoară în voie entuziasmul real şi constant al lui Arghezi, a cărui tinereţe (primii 20 de ani) se petrecuse în secolul progresului, pentru minunile tehnice. (În paranteză fie spus: Cântare omului nu este o creaţie scrisă "la comandă" sau cu o teză care să nu-l reprezinte deplin pe autor, ea se confirmă în toată publicistica lui Arghezi dedicată geniului inventiv al omului, dimensiunii lui creatoare, pe care le-a admirat toată viaţa). De ce merită citit, totuşi, un asemenea roman? Pentru că, dincolo de structura nefericită şi de protagoniştii neconvingători, stilul oferă acele formidabile surprize cum numai Arghezi ştie să facă. Ca tot ce scrie Arghezi, Lina te ia prizonier în păienjenişul ei expresiv. Iar personajele secundare sunt, fiecare în parte, mici capodopere groteşti. De pildă un inginer chimist: "Pisko râse cu o gură mare, şi cu toţi dinţii lui surprinzători de simetrici şi de albi, ca un pepene galben crăpat în două, cu sâmburii aparenţi, dar, ca o femeie frumoasă care n-a cuvântat un ceas, acoperită de prestigiul tăcerii, şi a vorbit o singură dată, el şi-a trădat stupiditatea. De la râsul mare a trecut la râsurile descrescânde, voind să şi le-arate toate, ca un colecţionar cioburile strânse şi fragmentele de cioburi ş...ţ Individualitatea lui ştiinţifică făcea, pe nevăzute, ca musca, mugea înăbuşit ca vaca, sforăia ca gâscanul. Inginerul ducea mâna subsuoară şi ieşea un măcăit de raţă. Se răzima cu şoldul de-o margine de masă şi gemea un suspin degradat, ca şi cum inginerul s-ar fi desumflat". Un alt personaj trece de la strălucirile de smarald ale dragostei pentru soţie la roşul mâniei faţă de subalterni, cu rapiditate de semafor. Altul, ocnaş, pare scos din Flori de mucigai, iar altul din scârba Blestemelor. Dialoguri pe pagini întregi sunt caragialiene, cu pociri de cuvinte şi ticuri verbale şi, pe-alocuri, câte o propoziţie răzleaţă poartă inconfundabila pecete argheziană: "I s-a părut că i se pare". În plus, câteva splendide pasaje intră în atingere cu poezia lui Arghezi, pot fi decupate din poveste şi capătă valoare de poeme în proză de sine stătătoare. De pildă fragmentele despre o mănăstire ruinată sunt o replică la Duhovnicească, cu uşa care se sfărâmă la vârârea cheii ruginite în broască. Îndrăgostirea ei ( în viziunea argheziană tânjire, somnolenţă, ameţeală dulce, lingoare, în timp ce îndrăgostirea lui e mai degrabă durere, chin, streche sau înfiorare divină) dă pagini de poezie mistică: "Când nimic nu mai seamănă cu ce fusese mainainte, când lucrurile prind o umbră pe care n-o aveau, când un fel de sunet se amestecă în toate, când pasul nu se mai potriveşte pe scara suită, când te întristezi şi te bucuri fără să ştii, e dragoste". Când "te uiţi într-o doară", e dragoste. Când "te simţi dusă de pe lume, şovăitoare ca o floare fără nici o rădăcină", e dragoste. Urmarea: "Dacă fugi te întorci, dacă pleci departe nu mai poţi să ajungi, dacă te rupi din tulpina în care ţi-a încolţit mugurele nou, te scuturi şi mori...Nu trebuia să te prindă destinul şi te-a prins. Şi dacă te-ai fi dat înlături, intrai fără să vezi, şovăind de-andăratele într-altă linie de destin..." Cât despre el: "Bărbatul puternic şi stăpânitor se împiedica de aripi în transparenţă, încrucişate ca la arhangheli, pe umerii lui". Viaţa, spune vocea poetică a îndrăgostirii, "nu se trăieşte de două ori şi trebuie trăită, după rosturile ei nepricepute, dar poruncitoare. Le frângi, te frâng." O întrebare finală. Ce e mai ispititor la lectură: o ratare a unui mare scriitor sau o izbândă a unuia mediocru ? Deşi, în ce mă priveşte, am un răspuns, prefer să las dilema deschisă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara