Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Cum scriu autorii români? de Gheorghe Grigurcu

Înzestrată romancieră, Dora Pavel ne oferă un nou roman sui generis ce a pornit de la o anchetă radiofonică pe care a iniţiat-o cu titlul Cum, cînd şi cu ce scriu scriitorii români ? Vizînd aşadar „aspecte de laborator şi de psihologie a creaţiei“, materia d-sale se arată incitant tangentă la transcenderea în ficţiune nu doar prin aceea că întruneşte o serie de „autoportrete în oglindă“, ci şi prin unghiurile de observaţie în care s-a stabilit autoarea, atrasă, „fascinată“ chiar de faţa problematică, frecvent contradictorie, a fiinţei scriitoriceşti. Din capul locului, Dora Pavel tentează o „demistificare“ a acesteia. Declară a o interesa cu preeminenţă „instrumentele de lucru şi metodele de redactare“, „stările infertile , de sterilitate şi inhibiţie, de vulnerabilitate şi crispare“, „tabieturile, tipicurile, alinturile, capriciile şi chiar şi viciile ce însoţesc îndeobşte elaborarea unui text literar“, „ îndoielile şi vanităţile , dubiile şi repudierile de sine în perspectiva timpului“, „ispita abandonului, iminenţa momentelor de laşitate interioară sau, dimpotrivă, asumarea actului creator pentru valoarea lui cathartică“. O subtextuală decepţie musteşte în liniile unui asemenea aparent pedant program de investigaţie. Sine ira et studio, prozatoarea vădeşte o mentalitate de clinician ce obiectivează sîngerările, tratează suferinţa cu scrupule aseptice. Clasificările înseşi pe care le schiţează în cadrul acestui amplu portret de grup denotă o distanţare senin-amară, scutită de comple- zenţele factice. Ar fi vorba de „fragilii parcimonioşi“ ce s-au repliat „spontan, dar moderat“ în faţa chestionarului, de „circumspecţii“ ce s-au făcut ghem, „scoţîndu-şi ţepii ca un arici“, de „logoreicii“ provocatori de suspiciuni, cu o alură cu atît mai „impură“ cu cît mai părelnic „disponibili“. Deoarece Dora Pavel şi-a însuşit lecţia vieţii conform căreia maniera debordantă, „exaltarea“ pot fi trape ale simulacrului. Nu mai puţin circuitul simulare-sinceritate se închide uneori prin aprofundarea primei ipostaze ce poate sugera o a doua natură: „Nimic mai derutant decît ardoarea spunerii, decît suflul «indiscret», pe cît de strident, pe atît de ambiguu, al ascunzişurilor ei. La cei deprinşi cu gustul ficţiunii, obişnuiţi şi să se mintă fabulos, dedublarea, transferul de personalitate nu sunt doar mimate, ci şi trăite la mare cotă, autentice“. Nu ne facem iluzia că autoarea şi-a reprimat complet partipriurile, că şi-a extirpat preferinţele, că şi-a anulat refuzurile, ceea ce ar fi echivalat cu o sterilizare morală. E de apreciat totuşi tăria de-a nu le fi dat (prea) pe faţă în defavoarea perspectivei integrale, cu adevărat „riguros tranşată şi traficată pe piaţa“ specialiştilor, în pofida unui „anume amuzament“, doar „ponderat“, căci îşi dă seama de împrejurarea că „mişcarea interioară a actului creator, cu toate supliciile şi exultanţele lui, cu toate maniile şi triumfurile lui“, ţine de ceea ce, în esenţă, „nu poate fi diagnosticat“, „nu poate fi expertizat“. În filigranul paginilor apare totuşi propria balansare a autoarei între contrariile „vinovate“, dincolo de autentificarea lor notarială, pe care le va fi resimţit în notele aprobării sau ale umorului...

Dar cum crează, de fapt, mai mult ori mai puţin iubiţii noştri confraţi? Să stabilim mai întîi cum se înscriu în orarul zilei. Declară Livius Ciocârlie, cu o emfază laconică, cu o modestie atît de crispată, încît devine stilistic savuroasă: „Scriu numai dimineaţa, foarte devreme, şi asta îmi dă un soi de complex de inferioritate, fiindcă ştiu de la Lucian Raicu, prietenul meu, că scriitorii de linia întîi scriu nocturn. N-am ce face, eu sînt matinal“. Florina Ilis, matinală şi d-sa, precizează în plus că „momentul privilegiat“ al scrisului e duminica, sub o pavăză biblică: „Eu cred că Dumnezeu, odihnindu-se în cea de-a şaptea zi a creaţiei, ne-a dat şi nouă, oamenilor, prilejul să ne încercăm puterile şi, în liniştea duminicală a lumii, să ne îndreptăm mintea şi sufletul înspre misterele creaţiei“. Dimpotrivă, Alexandru Ecovoiu nemărturiseşte că scrie noaptea, „din mai multe motive“, primul fiind pentru că e ... „un om al nopţii, un nocturn“. După acest pleonasm (măcar de ordin moral), urmează o justificare nu tocmai imprevizibilă, cum că „noaptea este mai multă linişte. Oraşul doarme“. Un alt cavaler al nopţii, Oleg Garaz, înţelege a dezvolta o explicaţie multicoloră ca o coadă de păun: „Ziua este de plastic, pe cînd noaptea este de catifea neagră, fosforescentă, stropită cu pete de «sînge» liliachiu diseminate aleatoriu pe tot întinsul cîmpului unduitor, ca de apă întunecată, al unui întuneric insondabil de adînc“. Şi după ce aproximează mediul sonor al nopţii, umplut de „o simultaneitate de «posturi» de radio eterale“, prin referinţe la Xenakis, la Tri stan ş i I solda al lui Wagner, la
Bulgakov, la Faust al lui Liszt, la Simfonia Fantastică a lui Berlioz, la Tannhauser a aceluiaşi Wagner, la Vonnegut, încearcă o exfoliere onirică: „Încerc să înţeleg de ce scriu mai ales noaptea şi un prim răspuns ar putea fi că, după o anumită oră, îmi simt veghea nocturnă ca pe o altă formă de somn, cu o multitudine de scenarii imaginative relevîndu-se progresiv“. Cu toate că urmarea e o divagaţie atît de încifrat subiectivă, încît pe traseul ei e dificil a-l mai urma. „Veghea nocturnă“ n-ar fi altceva decît „o redare spontană şi necondiţionată de nici un factor exterior a acelei oralităţi primordiale (cărţile pe care mi le citea mama, sonoritatea vocii ei), care, cîndva, demult“ i-au slujit celui în cauză a trece „direct“ de la inconştienţa copilăriei la solitudinea conştientă a individualităţii.


Atracţios se arată şi raportul dintre scrib şi instrumentul său, recent revoluţionat de evoluţia informaticii. Nu e vorba numai de o înlesnire materială a actului scriptic, ci şi de o intruziune a calculatorului în intimitatea acestuia, de o inedită configuraţie a conexiunilor dintre mînă, text şi „centrul“ declanşator al ultimului. E un soi de „examen“, de „test“ al modernizării pe care nu reuşim a-l trece cu toţii. În experienţa sa de „corporalizare“ a discursului, regretatul Gheorghe Crăciun notează că, aflîndu-se în faţa computerului, în faza iniţială avea „senzaţia că nu scriu cu cuvinte, ci scriu cu nisip“. În consecinţă, o pierdere a consistenţei verbale, impresia că sîngele s-a retras din text, dar, în compensaţie, „venea o senzaţie extraordinară de cîştig la nivelul puterii de a stăpîni şi substanţa lumii şi substanţa vocabularului. Pentru că computerul îţi permite o viteză specifică“. Nu e cumva, adăugăm noi, o senzaţie „tehnică“, asemănătoare cu cea a individului aflat la volan, delectîndu-se cu creşterea vitezei vehiculului? O beţie a vitezei, transpusă în alt registru? Îmbinîndu-se simţămîntul de uşurare, de „pierdere“ a greutăţii fizice precum a unui corp cufundat în apă, cu o eteroclită satisfacţie a personalizării ce acompaniază depersonalizarea? „Acum scriu proză direct la computer, mereu pe aceeaşi senzaţie, este o competiţie între limbă şi corp, deşi computerul nu pare făcut pentru corp, nu?, să scrii cu mîna înseamnă că scrii cu corpul, şi îmi dau seama la sfîrşit că totuşi cîştigul este mai mare decît atunci cînd mîna, care este prelungirea esenţială a creierului tău şi corporală, e folosită ca instrument“. Prin urmare entuziasmul unui convertit la progresul tehnic, doldora de miraje pe suportul informaticii. Ceea ce nu înseamnă că alţi scriitori nu rămîn pe făgaşul tradiţional, adică la mijloacele „romantice“ ale scrisului, în afara cărora nu-şi regăsesc fiinţa sensibilă, nu-şi pot continua operaţia productivă. Din nou lapidar, fin ironic, Livius Ciocârlie ne asigură: „Nu sunt contemporan cu epoca în care am apucat să trăiesc. Deci scriu numai cu stiloul. Am sentimentul că există o inducţie între cap, braţ, mînă şi stilou. Cînd nu funcţionează, iese rău“. Cu toate că onorabilul confrate a fost cîndva, aidoma subsemnatului, contemporan şi cu tocul cu peniţă, muiat în călimară, ceea ce indică, o dislocare ... Dinu Flămând e de părere că pentru un autor nu va fi benefic să lucreze numai la computer. O misterioasă inerţie a scrisului „cu creionul sau cu pixul“ nu e cumva şi o replică împotriva mecanizării tot mai invazive în feluritele domenii ale vieţuirii noastre? „Îi admir pe cei care scriu în continuare numai de mînă. Antonio Lobo Antunes, de exemplu, este un mare artist al scrisului caligraf, el e un caz fenomenal, pentru că începe prin a scrie extrem de mărunt, pe nişte pătrăţele de hîrtie“. În fazele ulterioare, îşi rescrie textul, modificîndu-l unde consideră necesar, cu litere ceva mai mari, apoi îl aşterne, cu alte modificări, pe cartonaşe, cu litere şi mai mari. „Iar acest proces de elaborare este ca o cocă care creşte, care creşte şi dospeşte, pînă cînd pare mulţumit“. Scriitorul portughez rămîne astfel fidel unui proces tot mai complicat de elaborare, care, „mai cu seamă pentru prozatori, dar şi pentru poeţi, pe măsură ce îmbătrînesc“, după opinia conaţionalului nostru, „devine misiunea cea mai importantă“. Iar Şerban Foarţă îşi trece subiectul prin malaxorul d-sale ludic, de care pare a nu se separa nici ziua, nici noaptea, verificîndu-l în imaginativa-i ambiguitate astfel: „să nu v-aud că asta e-o poezie soră / cu proza şi că banda (maşinii) e simplisim / s-o semui cu paspoalul unui generalisim / căci vă aduc aminte că vine o neoră // cînd panglica ajunge ea însăşi un rarisim / product căruia omul de litere-i deploră / disforica absenţă şi care (incoloră) / e-orice numai lampasul unui generalism / nu“. În definitiv maşina de scris, azi aproape exclusiv un vestigiu al timpului scriptic evolutiv, n-a reprezentat şi ea un soi de „aneantizare“, de suspendare a scrisului manual, id est cu resort direct anatomo-fiziologic, o „dezumanizare“ cum este perceput angoasantul, ca şi inevitabilul calculator? Şi cu toate acestea, poate că spre uimirea entuziaştilor invenţiei de odinioară, manuscrisele ca atare n-au dispărut, după cum nădăjduim că nu vor dispărea nici în confruntarea cu invenţia recentă ...
(va urma)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara