Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Curajul de a spune tot de Raluca Dună

Ion Zubaşcu, Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011


Zilele acestea se împlinesc nouă luni de când Ion Zubaşcu a plecat dintre noi. Întâmplător, îmi ţin tocmai acum promisiunea pe care (m)i-am făcut-o de a scrie despre această carte curajoasă. Chiar dacă unii îl vor critica pentru slăbiciunile stilistice, pentru lipsa „poeticităţii”, cred că merită să zăbovim înainte de a arunca piatra sau de a-l da uitării. Aceste aşa-zise lipsuri stilistice (sunt şi scăderi în această carte, fireşti când îţi asumi un asemenea tip de discurs) sau excesele revanşarde provin tocmai din curajul nebun de a spune tot, adevărul propriei fiinţe, angajate într-un destin personal şi istoric.
Ion Zubaşcu a căutat un limbaj care să îl exprime ca om, în integralitatea sa, care să îl dezvăluie şi să îl comunice celorlalţi. Cu boala sa incurabilă şi devastatoare fizic, cu biografia sa de orfan, fiu al unui „duşman al poporului”, crescut între străini, cu Dragomireştiul natal şi grădina sa părăsită, cu patima alcoolului, cu dezamăgirile sale personale, sociale şi politice. Efortul său este de a-şi exprima propria viaţă şi substanţă sufletească printr-un limbaj cât mai tranzitiv, cât mai ne-retoric, cât mai autentic. Este un limbaj poetic care provine din „poezia cotidianului” optzecist, dar care aspiră la mai mult, nu la statutul unei poeticităţi, ci al unei ontologii. Este poate inspirat şi de mizerabilismul tinerelor generaţii, douămiiste / post-douămiiste, dar mizerabilismul lui Zubaşcu este unul existenţial şi istoric, neostentativ, tragic.
Asupra dimensiunii istorice aş atrage atenţia, în primul rând, iar obsesiva figură a tatălui ucis de torţionarii comunişti în închisoarea din Sighet, un tată necunoscut şi cu mormânt necunoscut se leagă de dimensiunea istorică a acestei poezii. Istorică însemnând şi socială, şi politică. Din acest punct de vedere, Zubaşcu a scris în ultimul său volum, unul vădit testamentar, o poezie „angajată”, o poezie în care, scriind despre destinul său, scrie despre destinul României, o ţară a „grotescului atroce”, a victimelor, a umiliţilor, a ororilor ascunse, a încrengăturilor politice, a eroilor uitaţi, a vocilor care sună în pustiu sau care tac, acoperite de mâzga generalizată. Zubaşcu, iată, are curaj. Curajul de a face din poezie o portavoce a adevărului, de a denunţa mizeria, compromisul, urâciunea morală, aşa cum a făcut-o şi ca ziarist, asumându-şi riscurile de rigoare în vremurile noastre. Riscuri pe care şi tatăl său, Ilie Zubaşcu, luptător anticomunist în Munţii Maramureşului şi le-a asumat, la vremea sa, plătind cu viaţa şi cu distrugerea familiei sale. Asumarea acestor riscuri înseamnă până la urmă a-ţi face datoria de om.
Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească pleacă de la o revoluţie interioară, o revoluţie a sincerităţii; adevărată, pentru că pleacă de la o istorie reală, încă sprijinită pe documente – o istorie mare, naţională, dublată de istorii mici, particulare, care alcătuiesc împreună (cu aceea a autorului) „tragedia românească”. Autenticitatea acestei poezii are mai mult decât un caracter biografist, cotidian, realist etc., unul documentar, ea include date precise, citate din martori (Jurământul), fragmente din vorbirea/ viaţa unor oameni, fragmente din documente oficiale, din arhivele Securităţii (Confiscarea, Balada morăriţei din Dragomireşti).
Să iertăm? Să uităm? Să „înţelegem”? Vladimir Jankélévitch scrie şi el într-un eseu celebru despre aceste întrebări. Crimele împotriva umanităţii nu se prescriu, uciderea inocenţilor, de azi (Balada copiilor arşi de vii la Maternitatea Giuleşti) sau de ieri (Balada morăriţei din Dragomireşti) nu pot fi răscumpărate, nu trebuie uitate. Celan, şi el orfan, cu părinţii ucişi de nazişti, scrie într-un poem din 1959 „Mamă, ei rabdă, ca / netrebnicia să mă ia în deşert.” Citiţi-l şi pe Ion Zubaşcu, măcar poemul Mama şi Securitatea. El nu rabdă ca netrebnicii să îl ia în deşert, ca uitarea să şteargă graniţa dintre bine şi rău: „Dacă ar fi să ne luăm după Arhivele CNSAS, tata a dispărut brusc din istorie/ la trei zile după ce s-a predat în octombrie 1950 şi l-au omorât în torturi,/ din clipa aceea nu mai apare în nici un act, ca şi cum/ n-ar fi existat niciodată./ (…) Dar freamătă încă în sângele nostru viu invincibila forţă şi căldură umană/ a mamei şi tatălui nostru venind din imemoriale adâncuri istorice/ oricât de puţin ne-ar fi mângâiat şi ţinut părinţii noştri în braţe.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara