Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Curcile diplomate de Mircea Mihăieş


Iarna nu-i ca vara, într-adevăr, dar nici anul 2005 nu e 1997. Lucrurile privite atunci cu îngăduinţă (bâlbâielile noii guvernări, aroganţa lui Emil Constantinescu, mentalitatea "cetăţii asediate" - la propriu, prin baricadarea echipei prezidenţiale îndărătul zidurilor Cotroceniului -, incompetenţa crasă a administratorilor din teritoriu) nu au azi nici o şansă de-a fi tolerate. Românii care s-au mai fript o dată nu vor accepta nici în ruptul capului să retrăiască dezămăgirea de acum opt ani. Astfel se explică atacurile tot mai frecvente ale presei împotriva guvernului (cu precădere, a lui Tăriceanu), tot astfel înmulţirea talk-show-urilor în care vedem miniştri timoraţi, consilieri derutaţi şi membri ai Alianţei D. A. iritaţi. Pe scurt, semne indubitabile ale crizei ce se apropie la galop.

Popularitatea lui Traian Băsescu e la apogeu, dar asta nu înseamnă că românii au renunţat la orice aşteptare concretă din partea lui. Gura mare prezidenţială a creat un orizont al speranţei pe care nu ştiu cum şi dacă va reuşi s-o umple cu fapte echipa semi-nervrotică a pede-liberalilor. Lozinca "viitorului luminos", dar din ce în ce mai îndepărtat, nu mai impresionează pe nimeni. Românii s-au molipsit de setea de imediat a occidentalilor, nemaiacceptând varianta "kalendelor greceşti", a vieţii fericite pe care o vor duce nepoţii şi nepoţii nepoţilor noştri. Dacă nu înţeleg acest lucru - şi se pare că nu-l înţeleg - noii stăpîni ai ţării au şanse enorme de-a se alege cu antipatia plină de resentiment a celor ce-au crezut în ei.

Ca unul care mi-am pus speranţele şi-am susţinut deschis D.A.-ul şi candidatura lui Traian Băsescu, am deja suficiente motive de suferinţă personală. Mi se pare inacceptabilă - cu şanse mari de-a deveni sinucigaşă - căderea administraţiei în capcana comodităţii. Se ştie, de când lumea, că incapabilii excelează la capitolul linguşeală şi că marele lor talent constă în a se face utili şefilor direcţi - dar nimic mai mult. A păstra în imediata vecinătate a preşedintelui şase (şase!) consilieri din echipa Iliescu nu e tocmai semnalul optimist de care aveam nevoie. Oricât aş fi de tolerant (deşi nu sunt!), gândul că mult clamata schimbare nu e decât ceea ce anglo-americanii numesc "bullcrap" începe să-mi dea târcoale.

Ştiu că eterna problemă a României ţine de calitatea şi cantitatea cadrelor competente. El clar că gogoriţa celor "cinşpe mii de specialişti" şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul. Nu-i avem, şi gata. Dar câteva sute de inşi de calitate tot au mai rămas în România - că doar n-or fi plecat cu toţii la cules de căpşuni în Spania! Problema e să-i cauţi, să-i convingi să ţi se alăture. Or, aici încep discordiile. Orice putere vrea supuşi care să execute fără crâcnire cele mai aberante ordine, şi nu parteneri. Din păcate, oamenii competenţi s-au nărăvit şi nu acceptă chiar toate inepţiile superiorilor. E aproape o fatalitate ca mereu disponibili să fie leprele, slugarnicii, indivizii îmbolnăviţi de metehnele comunismului.

Cu toate acestea, o serie de erori flagrante puteau fi remediate în doi timpi şi trei mişcări. Presa a scris cu amuzament amar despre catastrofala organizare a vizitei prezidenţiale în Marea Britanie. S-a scris, negru pe alb, că ambasadorul Ghibernea a căzut penibil un test pe care l-ar fi trecut orice ageamiu într-ale diplomaţiei. Ei bine, în loc ca preşedintele să-l fi destituit pe loc, traşi de urechi sunt ziariştii care-au relatat de la faţa locului: dl Băsescu a decis ca de-acum înainte presa să nu mai călătorească în acelaşi avion cu şeful statului. Măsura e salutară, dar ea ar fi trebuit luată înainte. Aşa, a apărut bănuiala că o decizie absolut normală e doar rezultatul ranchiunei prezidenţiale.

De felul în care funcţionează multe alte ambasade ale României, râd şi curcile. Aceiaşi indivizi incapabili să discute în limba ţării în care ne reprezintă tronezează trufaş pe feudele diplomatice unde s-au înscăunat temeinic. Zilele trecute, blocat fiind mai multe ore într-un aeroport, am stat de vorbă cu doi directori de centre culturale - unul francez, celălalt italian - în oraşe din România. Pe lângă faptul că erau deosebit de comunicativi - veritabili "şarmeuri" -, ştiau aproape totul despre cultura română, se ţineau la curent cu publicaţiile culturale şi cu planurile editoriale, vorbind dezinhibat despre întâmplări şi personaje ale vieţii publice şi culturale din ţară.

Inutil să spun că discuţia în trei s-a purtat în româneşte. Când, din politeţe, am încercat câteva fraze în franceză, şi apoi, în italiană, ambii m-au rugat să vorbim româneşte: "Ne face o deosebită plăcere să continuăm conversaţia în română! E limba pe seama căreia ne câştigăm pâinea şi îi datorăm acest respect!" Nu era nimic demagogic în cuvintele lor, ci un fel de responsabilitate gravă, pe care - o spun cu enorm regret - n-am observat-o la prea mulţi români. Aceşti oameni tineri interiorizaseră un model, şi anume al competenţei. Ştiau că dacă nu vor avea toate atuurile pentru a se descurca în mod natural în ţara unde au fost trimişi, munca lor va avea de suferit. Şi totodată, cariera lor.

Într-o ţară în care mentalitatea tribală nu e doar acceptată, ci şi încurajată, ideea de a propune un concurs serios, chiar de lungă durată, pentru ocuparea unui post, e ceva inimaginabil. La noi, totul se rezolvă printr-o hârtie semnată în fugă, pe genunchi, şi prin răspunsul favorabil dat oricărei "pile" ori solicitări telefonice. Cumetriile, nepotismul, spiritul de castă (adică de haită) au ajuns veritabile cangrene ale vieţii publice româneşti. Legea lui Ohm funcţionează la noi sub forma isteţ-batjocoritoare "Dacă eşti om cu mine, sunt şi eu om cu tine." Din acest motiv, e aproape imposibil să fii clintit dintr-o funcţie: cine îndrăzneşte să te dea la o parte, are de-a face cu întregul şir de complicităţi, şantaje, incompetenţe, şperţuri şi aranjamente la capătul căruia te afli.

Se întâmplă ca de câteva săptămâni să petrec destul de mult timp în preajma cuiva care conduce o importantă instituţie culturală. Văd cu ochii mei cât de contorsionată, de stresantă, de supusă agresiunilor de tot soiul poate fi ziua de muncă a unui demnitar. Chiar dac-ai avea o rezistenţă de fier, seara eşti cârpă. Mulţimea de "infograme", audienţe, reclamaţii, petiţii, sesizări, memo-uri, invitaţii, propuneri, gudurări ce năvălesc peste tine pot să te transforme, cu uşurină, într-un titirez nevrotic.

N-am spus încă nimic despre formele de agresiune mai subtile. Adică de strategiile prin care cei din interiorul sistemului încearcă, pe de o parte, să se facă utili (dacă s-ar putea, indispensabili), pe de alta, să-ţi inducă ideea că la valoarea ta excepţională e degradant să-ţi consumi vremea cu lucruri vulgare precum concedierea incapabililor şi rezolvarea problemelor de fond. Mulţimea de lucruri mărunte, ce ţin de însăşi funcţionarea, de rutina instituţiei te poate duce în pragul apoplexiei. În aceste condiţii, să mai vorbeşti despre proiecte, strategii înnoitoare şi însănătoşirea sistemului pare aproape irealizabil.

Cunoscând toate aceste perfide primejdii, cei din vârful piramidei trebuie să fie conştienţi că oamenii cu mai puţine răspunderi, dar care au în mână arma votului, nu au prea multă răbdare. Dacă hidra mafiot-pesedistă nu va fi decapitată în cel mai scurt timp, atât ei, cât şi noi putem să ne luăm adio de la orice speranţă de-a mai îndrepta vreodată lucrurile în această ţară plină de umor, dar vidă de fapte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara