Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Curiozităţi frauduloase de Eugen Şerbănescu


Recent a apărut o carte ciudată. Autorul, Răsvan Popescu, un fost purtător de cuvânt, prezintă cu pretenţie de veridicitate fapte, atitudini, dialoguri din vremea când lucra la Televiziune, la Guvern şi apoi la Preşdinţie, implicând personalităţi ale vieţii publice. Pe pagina de gardă este anunţat genul în care autorul a dorit să se exprime: jurnal. Cum i-a venit ideea? Simţea de mult nevoia unui proiect literar serios. Anume, acela de a scrie "o carte, una singură, despre toată lumea, pe care s-o ia în braţe, să facă dragoste cu ea: cu furie, cu disperare" - pag. 9. În faţa acestei necesităţi, autorul explică: "Am plecat la drum să cuprind biata condiţie umană (...) şi-am sfârşit prin a-mi contura propriul chip." - pag. 11. După ce îşi prezintă ambiţiosul proiect în faţa colegilor ziarişti, la Vama Veche, pe un sul de hârtie igienică, autorul are o revelaţie: proiectul nu va interesa pe nici un editor. Şi-atunci se gândeşte să scrie un... "jurnal". Cu care să mai scoată un ban cinstit. ("Dă Doamne bani!" - pag. 10)

Personajul principal al jurnalului este chiar autorul. Prin afirmaţiile pe care le face, fie despre el, fie despre alţii, el îşi creionează un portret neaşteptat chiar şi pentru cei care îl cunosc.

Sub motto-ul "Caut, nu ştiu ce caut, caut...", care îi defineşte sistemul de referinţă, citim, între altele: "Astăzi când nimeni nu mai afirmă preţuirea omului ca pe-o valoare, cu cine să polemizez?" - pag. 9; "Eu sunt scriitor, nu filozof" - pag. 280; "Ce rost are acest jurnal? Mă ridică la puterea întregului, a lumii..." - pag. 157. În acest sens, o imagine din copilărie i-a rămas imprimată. "Mă văd copil în pridvorul podului, cu praştia în mână. Adevărul este că m-am jucat până târziu. Port (...) ţinuta din luptele cu copiii: sabie de lemn şi pieptar de carton. Da, da şi paloarea aceea, eram destul de slab, de bolnăvicios..." - pag. 138. Autorul ne mai anunţă că obişnuia să se joace în iarba din faţa Televiziunii, cu antena, şi visa inaccesibil la o dirigintă, pe care a căutat-o, peste ani, şi a găsit-o. "Încă e frumoasă, încă e profesoară. Întoarcerea în timp, încă posibilă..." - pag. 157.

La un moment dat, Răsvan Popescu se preface că ne dă cheia: "Jurnalul... O reglare de conturi cu mine însumi. Celelalte personaje sunt mai degrabă figuraţie." Aici încep problemele acestui aşa-zis jurnal. De fapt, cheia este alta. Celelalte personaje sunt, "din întâmplare", foşti şi actuali preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, generali, ziarişti, oficiali străini etc. Autorul este foarte familiar cu ei, ca un copil. Le vorbeşte la per tu, îi mustră, îi porecleşte, îi maimuţăreşte, îi ceartă, îi pedepseşte, îi pune la punct, le dă calificative, îi beşteleşte, ca într-un joc cu soldaţi de plumb sau cu păpuşi. Întoarcerea în timp e încă posibilă? Pentru Răsvan Popescu - da. El îşi crează pe hârtie ("Măcar pe hârtie să-mi scap sufletul" - pag. 276) o lume a lui, în care se simte în siguranţă, în care ceilalţi fac figuraţie de dragul lui. El acţionează mult în afara preocupărilor unui purtător de cuvânt - duce vorba între palate, dă ordine generalilor, distribuie ajutoare la sinistraţi, seduce chinezoaice în delegaţii, schimbă prim-miniştri etc. S-ar vrea, în acelaşi timp, şi actor, şi regizor. Şi grefier, şi procuror, şi judecător, şi plutonier de execuţie. Prin această multiplă ipostaziere, încearcă să mascheze resortul intim care îl mână - exact reglarea conturilor (unele imaginare şi ele), dar nu cu el însuşi, ci cu aceia care l-au pus în inferioritate. Conturi pe care nu le-a rezolvat în viaţa reală şi le rezolvă (ar vrea el) în carte. ("Când scriu, aproape că trăiesc a doua oară." - pag. 42). Totuşi recunoaşte: "Nici pe hârtie nu sunt în stare: dau din aripi, mă salt un metru, cad înapoi..." - pag. 296. Ajunge până acolo încât să instrumenteze căderea unui prim-ministru, probabil drept mulţumire că l-a numit purtător de cuvânt (deşi acela fusese informat că el, Răsvan Popescu, n-are caracter). Cine îl informase pe primul-ministru? Chiar preşedintele ţării. (pag. 93-94) Când, ulterior, primul-ministru se dispensează de Popescu, preşedintele îşi numeşte şi el un purtător de cuvânt. Pe cine? Chiar pe Răsvan Popescu în persoană. Apoi îl decorează cu Steaua României! Nu se înţelege din tot acest episod cine n-are caracter... Riscurile preşedintelui care îşi numeşte un asemenea purtător de cuvânt.

Autorul fardează realitatea, mistificând-o, după cum îi convine. Se dedă la prezentarea de dialoguri între preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, oficiali străini, cu toate că - neînregistrându-i pe bandă (sau poate da?) - totdeauna refacerea dialogului din memorie sau chiar din note este o mistificare. A transcris stenograme oficiale în carte?! Asta să însemne "scriitor"?! Răsvan Popescu nu perifrazează aceste dialoguri, întâlniri etc., cum ar fi mai firesc. El are pretenţia să le redea ad litteram, creînd astfel personaje noi, pe care le vinde cu alura şi numele celor din viaţa reală. Ei nu vorbesc cu vocile lor, ci cu vocea autorului, ei fac gesturile impuse de autor, trec prin situaţii nu neapărat aşa cum s-a petrecut în realitate, ci cum vrea autorul.

Formulări de genul: "Să fie vreo legătură între artă şi depresie?" - pag. 255, "poporul meu", "biroul meu cu stemă", "oamenii mei"; "partidul meu"; "un român care nu mă recunoaşte?"; "eu când am planuri sunt opac la ceilalţi"; "îmi pare limpede de unde vin şi unde vă duc" (!!); "nu ştiu de ce vă trag după mine, nu ştiu de ce mă urmaţi." - pag. 162 (!!) - semne ale unui ego supradimensionat sau poate în suferinţă, abundă. Pare că nu la doctorul de ochi trebuie să se trateze dl. Răsvan Popescu. Însă şi asta e altă mistificare. Autorul lasă voit această impresie pentru ca noi să-l compătimim şi să-l lăsăm în grija doctorilor. Victimizându-se pe el, cere clemenţă pentru deformarea şi mistificarea imaginii celorlalţi, celor cu care îşi reglează conturile. Procedeul abil, asemănător unei scamatorii, este mistificarea la vedere. "Eu pretind că reglez conturi cu mine, de fapt le reglez cu ceilalţi şi păcălesc pe toată lumea."

Autorul nu se sfieşte să calce în picioare codul de onoare al purtătorului de cuvânt, căruia deontologia îi impune o anumită conduită. Un purtător de cuvânt vede multe şi aude multe. Uneori trebuie să ia asupra sa greşelile altora. Face parte din meserie. Dar Răsvan Popescu pare străin de toate acestea. Probabil că nu s-a considerat niciodată purtător de cuvânt. Nici chiar propriul lui purtător de cuvânt. "Am venit la guvern din curiozitate" - pag. 74; "Să văd puterea pe dinăuntru, s-o pun pe hârtie" - pag. 50. De la un demnitar de stat te-ai fi aşteptat la altceva - de exemplu să fi venit la guvern pentru o idee, pentru a ajuta la reformă, pentru un proiect, pentru un crez sau pentru un om. Însă ne surprinde încă o dată - el a venit din... curiozitate, să pună puterea pe hârtie! Oare Guvernul sau Preşedinţia unei ţări sunt locuri unde să faci experienţe şi să-ţi exersezi curiozităţi? Şi nu e vorba numai de curiozităţi (şi ele meschine, nu scriitoriceşti). Răsvan Popescu nu suflă o vorbă despre ocupaţiile lui de culise, în afară de a-şi spiona şefii peste umăr. Nu suflă o vorbă despre felul cum îşi sabota colegii, sabotând implicit şi instituţia unde lucra. "Jurnalul" e departe de a fi... complet.

De fapt, ca să scurtăm, cu acest "jurnal" ne aflăm în prezenţa unei încercări frauduloase de a smulge bani şi publicitate prin exploatarea imaginii publice - deformate şi mistificate de către autor - a unor personalităţi politice, culturale, jurnalistice etc. Forma folosită: delaţiunea. Dacă acest "jurnal" n-ar conţine can-canuri asociate unor personalităţi ale vieţii publice, ar zăcea pe tarabe. Curăţit de afirmaţiile imunde la aderesa acestor personalităţi, jurnalul ar muri într-o anonimitate deplină.

Însă problema de fond este alta.

Între cartea lui Răsvan Popescu şi recentele evoluţii amendate de Consiliul Naţional al Audiovizualului, al cărui demnitar de stat se află, nu este nici o diferenţă de esenţă. E vorba tot de poluare, este tot o invitaţie la promiscuitate publică. Sunt doar alte fumigene, cu ştaif şi cu pretenţii scriitoriceşti, aruncate în agoră.

Un om care îşi calcă în picioare statutul de fost şi actual demnitar de stat, mimând umbrela superiorităţii scriitoriceşti asupra condiţiei umane; un om care amestecă registrul scriitoricesc cu registrul demnităţii publice şi sare, în aceeaşi clipă, când într-unul, când în celălalt, după cum îi dictează impulsurile freudiene; un om care transcrie informaţii confidenţiale, acumulate în demnitatea de stat, ca să câştige bani, şi pe urmă, ca să scape, îşi agaţă de gât ecusonul "scriitor" - crează un precedent foarte periculos, de rău augur pentru societatea românească, pentru instituţiile ei, indiferent de titular. În curând, s-ar putea să apară un nou "demnitar de stat" care să publice un "jurnal" asemănător. O fi bine?

Cartea aruncă, în ochii neştiutorilor, o anatemă nemeritată şi asupra breslei scriitorilor, din care autorul pretinde că face parte. Delaţiunea nu trebuie încurajată sub nici o formă, cu atât mai puţin sub formă scriitoricească.

Un demnitar de stat, care ignoră interesele naţionale în desfăşurare şi dă semnalul transcrierii într-o carte a discuţiilor de politică externă, cu pretenţie de veridicitate, după ce şeful statului a pus bariera de confidenţialitate, este un om cel puţin iresponsabil. Cine aşează alături calitatea de demnitar de stat şi cartea în speţă rămâne cu impresia că în România e o vraişte totală. Nu s-a mai pomenit nicăieri în lume ca un demnitar de stat în funcţie (care mai e şi însărcinat cu păstrarea unor norme de comunicare) să scrie o asemenea carte despre foşti şi actuali demnitari de stat. Culmea masochismului este că unora le place.

Cât despre autor, ce să mai spunem? Răsvan Popescu nu face parte din lungul şir de confuzii care grevează România postdecembristă. El este doar unul dintre mulţii practicanţi ai escrocheriei cu ifose.