Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Cuvinte româneşti- cuvinte străine de Rodica Zafiu


În plină dezbatere asupra legilor limbii şi ale Parlamentului, ar putea fi utilă o mică schimbare a punctului de vedere: abandonînd temporar preocuparea pentru cuvintele intrate în română, putem încerca să verificăm şi cum a funcţionat mişcarea în sens opus. Mai exact, ce cuvinte româneşti au intrat, în calitate de "cuvinte străine", în alte limbi şi în alte dicţionare. Acolo unde nu e vorba de un contact direct (ca în cazul bulgarei, al maghiarei etc.), ci de o întîmplătoare preluare pe cale culturală, exemplele sînt desigur cam dezamăgitoare. Am mai citat în această rubrică unii termeni cuprinşi în dicţionarele italieneşti de cuvinte recente din anii '80 - aslavital şi gerovital - , sau de la începutul anilor '90 - conducător şi securitate. în genere, asemenea dicţionare se bazează pe surse jurnalistice, înregistrînd cuvinte folosite mai mult sau mai puţin întîmplător de reporteri, din dorinţa de a produce efecte de pitoresc, de "specific local", sugestii de autenticitate etnografico-turistică.

într-un dicţionar al cuvintelor străine din limba italiană (Dizionario delle parole straniere nella lingua italiana), apărut recent sub coordonarea lui Tullio De Mauro şi Marco Mancini (Garzanti, 2001), cuvintele româneşti înregistrate sînt aromuno, ban, braga, caciula, cot, doina, domn, domnitor, glod, hora, leu, Securitate şi vodă. Li se adaugă, într-o notă, cîteva considerate ca fiind adaptate (diferenţierea e discutabilă, dacă avem în vedere că de o anume adaptare se poate vorbi şi în seria citată, mai ales în cazul lui aromuno): ditroite, mioritico, rumeno, securista, zigaia şi zurcana. într-o scurtă prefaţă, lingvistul De Mauro explică principiile şi sursele selecţiei: "cuvintele străine" sînt cele pe care vorbitorii le percep ca atare şi care au rămas în bună masură neadaptate - din punct de vedere fonetic, grafic şi/sau morfologic. Cele mai multe sînt culese dintr-un dicţionar anterior coordonat tot de De Mauro (Grande Dizionario Italiano di Uso, apărut în şase volume în 1999, cu o variantă redusă, în-tr-un singur volum); li se adaugă termeni identificaţi ulterior în presa recentă. Una dintre inovaţiile acestei serii de dicţionare e indicarea constantă a mărcilor de uz: scurte etichete care explică frecvenţa şi domeniile de folosire a termenilor. Cuvintele româneşti citate sînt considerate, aproape în totalitate, ca aparţinînd categoriei terminologiilor tehnico-ştiinţifice (din care fac parte de altfel cele mai multe din cele peste 10.000 de cuvinte ale dicţionarului): etnologie, istorie, literatură, muzică etc. Prima impresie pe care ne-o creează mica listă românească e de caracter tradiţional - destul de banalizat -, de "specific naţional". Aproape că ne-am lamenta pentru selecţie; deşi, din anumite puncte de vedere, nu se poate nega caracterul cu adevărat reprezentativ al unor cuvinte ca doina şi mioritico, Securitate şi securista. E normal să apară în listă unităţi monetare şi de măsură (leu, ban, cot), dar pare destul de surprinzătoare prezenţa lui glod (specific şi el pentru realităţile româneşti, la urma urmei; deşi dicţionarul italienesc îl include doar ca termen geologic, ca şi pe ditroite "rocă eruptivă", cuvînt derivat de la toponimul Ditrău). Nu ne-am fi aşteptat poate nici la zigaia (= ţigaie) şi zurcana (ţurcană) - care însă, am putea zice, ilustrează latura tehnică a specificului mioritico. Cuvintele româneşti sînt prezentate cu acurateţe, mai ales în ceea priveşte indicarea ortografiei şi a pronunţiei originare. în italiană ele apar ca invariabile, cu excepţia lui cot, la care e indicat un plural coti. Faptul că braga e considerat cuvînt "de uz comun" poate fi o eroare. La majoritatea termenilor găsim şi o datare a pătrunderii în italiană a cuvintelor (respectiv a atestării lor în vreun text sau a acceptării în glosare): ban şi cot sînt cele mai vechi (1892); de la începutul secolului al XX-lea datează aromuno (cu varianta mai logică aromeno) şi braga (1913); caciula are o plasare aproximativă (secolul al XX-lea); leu e din 1935; în 1956 apar doina, domn, domnitor, glod, hora; în 1961 voda, iar în 1989, desigur, Securitate. Evident, toate aceste caracterizări şi informaţii trebuie luate cu măsură şi prudenţă: e vorba de împrumuturi marginale, în înregistrarea cărora un rol considerabil îl joacă întîmplarea şi pe care majoritatea vorbitorilor le ignoră complet. Ele pot însă satisface curiozitatea noastră, dorinţa de a vedea lucrurile "din cealaltă direcţie". Alt tip de interes îl prezintă prefaţa pe care am menţionat-o deja: ea plasează dicţionarul exact în miezul dezbaterilor puriste pe care le cunoaştem destul de bine; începe cu cuvintele "Auzim adesea zicîndu-se că în italiană sînt prea multe cuvinte străine" şi se referă explicit la îngrijorările multora în privinţa actualei influenţe engleze. Punctul de vedere al lingvistului e moderat şi raţional: el subliniază faptul că, judecînd în ansamblu, cuvintele străine din italiană nu sînt atît de multe - şi că majoritatea sînt termeni de specialitate. Aduce, în plus, exemplul încurajator al altor două limbi care, în lunga lor istorie, nu s-au protejat puristic, ci au acceptat masive (şi deloc dăunătoare) influenţe lexicale străine: latina şi engleza.