Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
D. Bolintineanu, poet şi nimic altceva de Mihai Zamfir


Cu Bolintineanu întîlnim pentru prima oară la noi poezia în stare pură. Dacă pînă la el paşoptiştii români integraseră arta versurilor în entităţi non-culturale, considerînd-o mijloc de a atinge valori sociale, politice, umanitare etc., odată cu Bolintineanu ea se dispensează de pretexte nonpoetice, ajunge valoare în sine.
Poetul a făcut la început parte din „şcoala lui Heliade”, aderînd instinctiv la cadenţa de inspiraţie lamartiniană şi utilizînd un limbaj intens-neologic; debutul din 1842, cu lamartiniana O fată tînără pe patul morţei, se produsese în revista lui Heliade „Curier de ambesexe”, iar prezentarea elogioasă a maestrului intuia în debutant un discipol sigur. Spre deosebire însă de Cîrlova, Bolliac, Alexandrescu etc., noul venit manifestă rapid o dispoziţie de versificare ieşită din comun. Imediat după debut începe să improvizeze cu graţie, să se joace cu ritmurile şi cu metrii; „modelul Lamartine” devine curînd pentru Bolintineanu doar unul dintre multe altele.
Poet în stare pură rămîne Bolintineanu şi prin dimensiunile operei sale. Alexandrescu şi Bolliac au scris doar puţine poezii, aproape toate în tinereţe; C.A.Rosetti avea la activ cîteva încercări juvenile; Heliade însuşi, dacă exceptăm epopeile începute şi neterminate, îşi putea strînge toate versurile într-un volum de dimensiuni medii. Bolintineanu, în schimb, a scris imens, în ritm susţinut, versificînd aşa cum respira. Facilitatea lui de a improviza depăşeşte limitele obişnuitului, într-o poezie aflată la primii ei paşi, cum era poezia paşoptistă. Uşurinţa de a compune – trăsătura esenţială a poetului – s-a transformat curînd în principala deficienţă a unei opere mult prea întinse: ea a fost şi blestemul lui Bolintineanu. Versurile şi strofele lui memorabile se găsesc înecate într-o mulţime anonimă şi rareori ele se ridică pînă la dimensiunile unei poezii întregi. Versuri izolate reuşite se numără însă cu sutele. A descoperi valoarea poetică bine ascunsă din această nesfîrşită operă presupune o investigaţie aproape poliţistă.
„Cel mai poet” dintre paşoptişti poate fi înţeles mai bine dacă îl privim ca pe un fel de pre-Eminescu. Nu ştim aproape nimic despre Bolintineanu dinaintea debutului din 1842; urmele vagi de şcolaritate bucureşteană (la Colţea şi la Sfîntul Sava) sînt ipotetice şi neguroase; îşi începe existenţa cunoscută odată cu plecarea pentru doi ani la Paris, în 1846, ajutat de un subsidiu oarecum întîmplător oferit de Societatea Literară; contemporanii săi simţiseră probabil în el un talent excepţional. Pînă la moarte Bolintineanu va fi adulat de public şi iubit de confraţi, într-o concordanţă cu totul excepţională pentru lumea literelor, de atunci şi de acum.
Timp de aproape doi ani, pînă în preziua revoluţiei de la Bucureşti, poetul respiră aerul cultural francez şi urmăreşte moda literară din capitala Franţei. Autodidact, se formează la Paris prin lecturi dezordonate şi rapide, prin conversaţii în mediile intelectuale, prin audieri întâmplătoare de cursuri universitare la modă. Ceea ce putem astăzi presupune, urmărind literatura scrisă de Bolintineanu în acei ani, este că, în Franţa, el receptează un cu totul alt romantism decît cel cunoscut la Bucureşti prin intermediul lui Heliade: e un romantism deja obosit, fără Lamartine, plin de contestări ale romantismului provenite chiar din rîndurile romanticilor; iar romantismul englez şi cel german exercitau deja o influenţă hotărîtoare. Atmosfera Meditaţiilor lui Lamartine, traduse de Heliade, fusese lăsată în urmă.
După episodul neaşteptat al revoluţiei, în care joacă un rol mai degrabă şters, Bolintineanu se lansează într-un lung exil de aproape zece ani. Revine precipitat la Parisul pe care abia îl părăsise în urmă cu cîteva luni şi mai petrece aici cîţiva ani buni. Neaşteptata aură de „proscris”, dobîndită aproape întîmplător, începe să-i convină de minune. Împins de spiritul şi de exemplul lui Byron, cutreieră timp de zece ani Europa în sus şi în jos, străbate ţările din jurul Mediteranei, calcă pe unde picior de român nu călcase pînă atunci şi, mai ales, scrie literatură în ritm susţinut. Îşi lipise deja pe figură masca geniului exilat gonit din propria-i ţară. Excursiile prelungite sub pretext politic nu-l împiedică să publice în ţară numeroase volume, pentru că Bolintineanu nu era supus în realitate nici unei cenzuri. (Cîntece şi plîngeri – 1852, Poesii vechi şi nouă – 1855, ampla ediţie de Poesii atît cunoscute cît şi inedite – 1855, romanul Manoil – 1855, numeroasele volume de Călătorii – începînd cu 1856 etc.).
După întoarcerea acasă, se avîntă în lupta politică; militînd intens pentru Unire, ocupă importante demnităţi sub Cuza (membru în Comisia Dunării, Ministru de Externe, Ministru al Educaţiei). Dar, păstrîndu-şi nealterat stilul boem şi nepăsător al existenţei, ajunge curînd în mizerie, mai ales după abdicarea lui Cuza. Continuă însă să scrie enorm, cu reuşite inegale: interesant în poezia de imaginaţie şi în epică, eşuează complet în poezia politică şi în satire. A rămas însă poet pînă la capăt. Minat de sifilis, sfîrşeşte pe un pat de spital în indigenţă absolută: s-ar părea că a vrut să prevadă pînă la detaliu biografia viitorului său mare admirator şi involuntar urmaş.

În partea cea mai originală a operei sale, adică în poezie, muzicalitatea versului reprezintă marea inovaţie; prin Bolintineanu, prozodia românească evoluează brusc, cîştigînd cîteva decenii. Vocabularul poetului nu se înfăţişează prea variat; cu excepţia unor noutăţi limitate, lexicul poeziilor ne apare mai degrabă restrîns, fără strălucire, repetitiv şi previzibil; dar poetul compune o melodie nouă cu materialul deja familiar cititorilor. Singurele pete de culoare – cîteva turcisme pentru crearea atmosferei de basm oriental, basm în care peisajul şi obiectele vor fi receptate sub regim pur ornamental:

„Feregeaua-i se-mlădie
Pe kiahiul, bogat cerchez,
Cu dalga de selemie,
Cu şalvari largi de gianfez.

Cînd Esmé umblă prin casă,
Coamele-i de talpe trec,
Şi-ntr-o mie cozi le lasă
P-al ei sîrmali-elec”
(Esmé, Florile Bosforului).

Senzualitatea triumfătoare nu se ascunde şi nu devine ipocrită:

„Are-n meşi piciorul ei,
Nud, alb, mic ca o Diană
Sub al piersicii tulei,
Sub şalvarii de sultană!

Anteriu de selemie
Cu dalgal de fir deschis!
De se vede, credeţi mie,
Sînu-i fraged ca prin vis!”
(Sclave la vînzare).

E faza spectaculoasă şi facilă, cu efecte extrase din cuvinte străine, uneori incomprehensibile. Mai tîrziu, procedeul va fi reluat la nivel superior, ca de exemplu în poemul Conrad, unde Grecia, oraşe şi munţi din jurul Mediteranei, nume biblice vor căpăta funcţia unui fundal sonor permanent al aventurilor eroului. Abia atunci Bolintineanu va fi înţeles că termenii străini încrustaţi în versul românesc pot da naştere unei fonetici evocatoare.
Noutatea la nivel lexical e depăşită însă de melodicitate: în inventivitatea ritmică şi metrică, Bolintineanu nu are egal printre paşoptişti. De la primele sale versuri, poetul a manifestat preferinţa netă pentru ritmurile trisilabice şi quatrosilabice, pentru alexandrinul clasic, pentru versurile de dimensiuni extrem de diferite şi pentru combinaţiile fanteziste.

„Pe unda poleită de miriade stele
Se leagănă, murmur,
În horă graţioasă suave aurele,
Şi joc cu răsfăţare în bucla dulcii mele,
Frumoasii Almelaiur.

Colo suspină valul sub maluri cununate
De chioşcuri de porfir;
Colo delfinul saltă în jocuri răsfăţate
Pe undele încinse de brîuri colorate
De raze dulci de fir”
(Almelaiur) – amfibrahi combinaţi cu peoni;

„Soarele apune peste Propontide;
Însă la suflarea valului cel lin,
Pare că se leagăn bolţile splendide,
Dulce poleite d-aur şi rubin”
(Mehrube) – dactili şi amfibrahi;
„Deschide-te, dafin! eu voi a mă duce
Spre rîul senin,
Căci stelele d-aur să leagănă dulce
Pe valul cel lin”
(Fata din dafin) – combinaţie de amfibrahi.

Volumul de primă tinereţe intitulat Florile Bosforului promitea deja nestăvilite fantezii metrice. La 1850, Bolintineanu respinsese de multă vreme exclusivitatea normei Lamartine în versul românesc – adică domnia autoritară a alexandrinului –, arătînd că limba literară a momentului poseda în realitate resurse mult mai bogate. Descoperirile de tinereţe vor fi perfecţionate cu migală de mare poet pînă în ultimele poeme; Conrad şi Traianida, adevărate epopei pe tema exilului şi pe aceea a naşterii poporului român, vor extrage efecte neaşteptate din alternarea metrică şi din varietatea ritmurilor, apelînd la un procedeu pînă atunci inuzitat în epopee. Vocaţia adîncă a poetului Bolintineanu – armonia fonică a versului – s-a manifestat la el constant; arta lui poetică a vizat recrearea unei armonii primordiale, în care cuvintele trebuiau să cînte, indiferent de istoria narată.
Dacă inovaţia prozodică pare deocamdată a reprezenta originalitatea cea mai frapantă a lui Bolintineanu, viziunea poetică propusă de el rămîne la fel de ciudată în context paşoptist: e vorba mai ales de o senzualitate acaparantă, epuizantă, unită însă cu o omniprezentă obsesie a morţii. Senzualitatea morbidă a poetului – iată mai degrabă un simptom al decadenţei avansate, incompatibil cu renaşterea paşoptistă. În Florile Bosforului, în Basme şi în Macedone se moare de prea multă plăcere, optîndu-se decis pentru sărbătoarea simţurilor obţinută cu orice risc, chiar cu cel al dispariţiei. Voluptatea ultimă, spasmul, împinge personajele lui Bolintineanu pe lumea cealaltă. Obsesia corpului feminin, îndelung detaliat, formează substanţa poeziilor din Florile Bosforului şi din Basme, pînă la limite care nu fuseseră nici măcar imaginate de poeţii români contemporani cu el. Eroinele surprinse în poziţii echivoce vor fi urmărite de poetul voyeur cu un ochi arzător:

„E-o ghiaură albă, jună,
Ce se scaldă, o vedeţi?
Venerea ieşind din spumă
Cu cosiţi de aur creţi.

Unda bea cu voluptate
Corpul ei amăgitor;
Ea o sparge şi o bate;

Face spumă din picior”
(Se scaldă).

În pan-erotismul care vibrează universal, voluptatea peisajului se transmite corpurilor, iar poetul nu se sfieşte să descrie şi un amor lesbic, de fervoare intensă:

„Dilrubam învăluită
D-al ei păr desfătător,
Ca o dulce stea sub nor,
Într-o lespede-nflorită
Se prevede cu amor.
Lîngă dînsa o fecioară,
Cu ochi dulci şi amoroşi,
O sărută, o devoară
Cînd pe lunga-i cosicioară,
Cînd pe sînii graţioşi.
Dilrubam, îndestulată,
Cere pace, se predă
Cu guriţa-i parfumată
Ce învingătoarea fată

Cu căldură sărută”
(Dilrubam).

Unirea explicită a voluptăţii cu ideea morţii nu mai trecuse însă prin poezia noastră. Dacă tinerele fete de pe malul Bosforului acceptau să fie ucise de dragul iubitului lor, e curioasă thanatofilia prezentă în cîteva mici capodopere, precum Domnul de rouă, Făt-Frumos, Dochia, Amantele Ciliii ori Păstorul murind. Ele sunt în aparenţă basme, dar devin neliniştitoare ca atmosferă şi tramă narativă: în toate este vorba de iubirea imposibilă între un bărbat viu şi o fată moartă (sau invers), de intensitatea neobişnuită a unei astfel de iubiri, provocată tocmai de apartenenţa protagoniştilor la lumi diferite. Cele mai cunoscute basme ale lui Bolintineanu se evidenţiază prin insolit macabru; Mihnea şi baba sau Peştera muştelor (celebre prin mecanica ingenioasă a ritmului şi prin îndrăzneţele armonii imitative) speculează relaţia ambiguă dintre vii şi morţi. E o primă apariţie a viitoarei palori mortale eminesciene, în care moartea şi plăcerea se unesc.
Poezia lui Bolintineanu reprezintă întîlnirea dintre două lumi geografic şi cultural diferite: cea a Sudului, unde jocul luminilor, atmosfera de iubire intensă fac regula; şi cea a Nordului, populată de spectre, hîrci, morminte, decor macabru – comună romantismului englez şi german şi preluată apoi cu aviditate (de la Uhland, Bürger şi Byron) în cea de a doua fază a romantismului francez. Originalitatea lui Bolintineanu constă tocmai în unirea neaşteptată a celor două orizonturi opuse, într-unul singur, ambivalent: pe de o parte, Sudul de basm oriental şi splendoare factice a Imperiului Otoman în decadenţă (biografic, Bolintineanu descindea din orizont sudic, iar sugestia hugoliană din volumul Les Orientales trebuie să fi jucat şi ea un rol); pe de altă parte, contactul cu romanticii germani şi cu Byron a lăsat urme directe în poezia lui Bolintineanu, venind să fortifice pornirea naturală a poetului spre mister şi spre scenerie întunecată. Lumea poetică specifică lui Bolintineanu a rezultat din întîlnirea celor două orizonturi.
Faimoasele Legende istorice, obiect de predilecţie al parodiilor ulterioare, compuneri ce i-au creat lui Bolintineanu o reputaţie mai degrabă ridicolă, aparţin şi ele ambelor zone. Aprioric, ar trebui să le situăm în zona nocturnă şi tragică: scenele se petrec mai ales noaptea, moartea este omniprezentă, discursul central e rostit cu voce sepulcrală; tocmai acest dramatism nocturn, sunînd fals, a făcut deliciul parodiatorilor. Însă chiar şi rizibilele Legende istorice se hrănesc discret din senzualitatea poemelor „sudice”. O coloratură explicit erotică nuanţează „istorismul” acestor scene, unde apariţii feminine neaşteptate tulbură atmosfera gravă şi tenebroasă (Mărioara, Măria Putoianca, Fata de la Cozia etc.); în Muma lui Ştefan cel Mare nu lipseşte o tînără domniţă „temătoare şi iubitoare”, iar în Mihai la pădurarul apariţia senzuală a tinerei unguroaice, care îi toarnă eroului vin (gest simbolic) îl convinge pe voievodul înfrînt că „viaţa este dulce”. Istoria sumbră se află mereu în contrapunct cu patimile omeneşti eterne, fără vîrstă – iată lecţia subreptice oferită de poet. Istoria în sine este nesemnificativă (un Ev Mediu întunecos şi legendar, acelaşi, fie că acţiunea se petrece în secolul al XV-lea, ca în Ţepeş şi solii, sau în secolul al XVIII-lea – Domnul Mavrogheni). Eroii vorbesc la fel de paşoptist şi vehiculează aceleaşi sloganuri, indiferent de epocă. Ceea ce salvează în parte Legendele este ritmica lor.

Există în limbajul poetic al lui Bolintineanu paradoxuri greu explicabile. Am remarcat relativa paupertate a lexicului, în general; de asemenea, anumiţi termeni „poetici” revin de zeci de ori şi sporesc, împreună cu funesta manie a diminutivelor, senzaţia de previzibil. Nivelul figurativ al poeziilor sale e la fel de modest: epitetele noţionale, abstracte şi şterse, stau alături de comparaţiile care ocupă o arie semantică redusă; iar rarele metafore sunt aproape toate in praesentia, explicite:

„Eşti moartă! stea a serii, o, diamant sublim.
Acolo anii vieţii şi orile ce zbor
Tac şi exal plăcerea etern din sînul lor.
Amorul este fraged, suav, curat, divin.
El nu cunoaşte lacrimi, e ideal, sublim.
Tu, ploaie de lumină şi rază-mbălsămită
Eşti o planetă nouă, o, dulcea mea iubită”.
(La Y.)

Se vede că tema poeziei de debut l-a obsedat pe poet. În strofa de mai sus surprindem, într-o ilustrare aproape didactică, minimalismul figuraţiei şi al lexicului lui Bolintineanu; faţă de el, chiar şi Grigore Alexandrescu pare mai imaginativ, pentru a nu vorbi de Heliade şi de bruştele lui iluminări. Doar melodicitatea ingenioasă ridică brusc poezia deasupra mediocrităţii, pentru că în fervoarea muzicală rezidă noutatea acestui unic precursor real al lui Eminescu. Făcînd apoi din Eros o deschidere spre moarte, stabilind cu „lumea de dincolo“ o complicitate erotică, Bolintineanu inova radical într-un context cuminte şi conformist. Faţă de îndrăzneala proiectului, lipsurile limbajului trec pe planul al doilea.
Cînd limbajul cu tentă neologică îmbrăţişează un ritm savant, rezultatele devin uneori notabile. Poemul Herol uneşte toate obsesiile poetului într-o cadenţă de neuitat: Mortua est are aici o primă şi strălucită variantă, anticipativă pînă la detaliu:

„Herol la morminte se duce şi plînge
Promisa lui moartă cu fruntea sub flori,
Din fruntea lui cură sudoare de sînge,
Iar stelele d-aur se-ngînă cu nori.

O, rară minune!
Mormîntul tresare
Şi-ndată deschide şi sînu-i de lut.
Frumoasa promisă de marmură pare,
Iar luna lumină în spaţiul tăcut”.

Pentru un poet la care momentele de inspiraţie se întîlnesc doar accidental, poemul de largi dimensiuni părea destinat din pornire eşecului. Aşa stau lucrurile cu cele mai cunoscute poeme epice ale lui Bolintineanu – mici piese de teatru în versuri, de abia schiţate şi total nereuşite, cu monologuri fără sfîrşit (Sorin, Andrei). Ca dramaturg, poetul nostru nu a scris nimic notabil. Există însă două excepţii de proporţii – ultimele lui poeme de largă inspiraţie.
Conrad (1867) şi Traianida (1870) au apărut tardiv, în ultimii ani de viaţă ai scriitorului. Nu ştim cînd au fost cu adevărat compuse (Conrad poartă marca indeniabilă a exilului, începînd cu atmosfera generală şi terminînd cu aluzii precise la evenimente întîmplate în 1854, pe timpul războiului Crimeii, cînd eroul contemplă Armada aliată îndreptîndu-se spre Rusia). Nu încape îndoială că ambele scrieri au fost îndelung meditate şi atent elaborate, fără graba febrilă cu care Bolintineanu îşi aşternea de obicei pe hîrtie versurile. S-a spus că ultimii ani ai scriitorului ar fi fost şi cei mai trişti: sărac, bolnav, obligat să „cadă în poligrafie” pentru a putea supravieţui. Conrad şi Traianida, compuneri de adio, reprezintă însă cea mai spectaculoasă dezminţire a acestei aserţiuni, trecută automat de la un critic la altul. E adevărat că peste vasta producţie de satire în versuri, articole de ziar versificate, e mai bine „să tragem un văl”, cum afirma pudic mentorul Junimii; dar cele două imense poeme epice la care ne referim evidenţiază un poet în deplinătatea mijloacelor sale, capabil să ofere pînă la sfîrşitul vieţii capodopere.

Conrad e un roman în versuri, precum Evgheni Oneghin sau Childe Harold, modelul declarat al lui Bolintineanu, urmat pînă şi în structura generală a naraţiunii. Romancierul Bolintineanu, care-şi dovedise abilitatea şi în romane propriu-zise, încearcă un tur de forţă inedit în literatura română. Poveste a exilului, scrisă în exil despre un exilat, Conrad închipuie o proiecţie autobiografică evidentă (compuneri poetice ale eroului Conrad sunt variaţiuni pe teme din Florile Bosforului); dar Bolintineanu a vrut să facă mai mult decît memorialistică: el a vrut să schiţeze portretul global şi idealizat al exilatului, al eroului obligat să-şi părăsească ţara din motive politice. Aluziile la cel mai celebru exilat paşoptist, Bălcescu, erau transparente (bolnav de ftizie, Conrad se refugiază în Sudul Italiei pentru a muri la Capri, nu la Palermo, ca Bălcescu).

Firul epic e neaşteptat de consistent pentru un roman în versuri. Conrad călătoreşte cu vaporul în arhipelagul grecesc, în Liban şi Palestina, apoi în Egipt, se desparte la Napoli cu lacrimi în ochi de Julia, fata întîlnită din întîmplare pe vas, îşi continuă drumul în Franţa şi apoi în Anglia, revine la Paris şi sfîrşeşte în Italia – nu fără a o reîntîlni la Napoli pe Julia, în braţele căreia expiră, rostind monologuri ce aduc a arii de operă italiană. Cele mai ingenioase capitole ale imensului roman rămîn primele două (Ionienele şi Sirienele). Bolintineanu îşi plimbă eroul pe Mediterana orientală şi, sub pretextul rememorării culturale, scrie versuri în maniera poeţilor Alceu, Sapho şi Theocrit, apoi a poeţilor romantici din secolul al XIX-lea. În primele două cînturi, atmosfera, peisajul şi personajele din Florile Bosforului se multiplică în mod grandios; ceea ce în Flori se prezenta sub formă de crochiuri, ia în Conrad forma unor întinse tablouri. Paradisul sudic din primul ciclu de poezii se desfăşoară acum mult mai amplu, într-o suită de peisaje repetitive şi ameţitoare:

„Colo înalte rîpe se învelesc în nor,
Cu creştetul fantastic, trufaş şi visător,
Ici marea turburată sub vînturi asiatici,
Cu valuri ce s-aruncă pe coastele sălbatici
Lăsa să se auză un gemet infinit!
Abia un val se sparge de colţul de granit,
Abia se răspîndeşte şi alt val îi urmează,
Urmat de alte valuri ce-ajung, mugesc, spumează
Şi se anunţ departe, pe ceru-umbros albind,
Trufaşe, gemătoare, necontenit venind.
Dar vasul naintează p-o mare ca o gheaţă
Şi Samos se arată prin azurită ceaţă.
Al lumii far se culcă şi-aşterne, apuind,
Pe mare altă mare de raze scînteind.
Mycale se înalţă cu vîrful său cel verde,
Prin umbre depărtate, mijind, tăcut, se pierde”
(Ionienele).

Bolintineanu uneşte istoria şi geografia într-un ansamblu de neaşteptată coerenţă. Trecînd pe lîngă insulele greceşti, Conrad îşi rememorează epopeile homerice, ca şi imnurile primilor lirici; în Liban, el versifică în stilul lui Rudel, trubadurul îndrăgostit de legendara „prinţesă depărtată”; în Palestina, revede timpurile biblice şi pe profeţi; în Egipt, descrie originea civilizaţiei umane şi monumentele mute ale splendorii, aşa cum va face mai tîrziu Eminescu în Memento mori. Ca şi la Eminescu, suita pitorească de peisaje culturale, desfăşurată în versuri ample, e acompaniată cu muzica de fond a unei filozofii funciar pesimiste. Reflecţiile continui despre efemeritatea omului şi a civilizaţiilor marchează momentele cruciale ale poemului. Ultimul vers din Conrad („Dar crucea nu mai este, mormîntul s-a stricat”) ne anunţă retragerea în natură a ultimului semn lăsat de erou pe pămînt. Rostogolirea continuă de sentenţii schopenhaueriene din ultimele strofe ale lui Memento mori se află aici schiţată cu anticipare.
Faţă de Conrad, Traianida pare un poem mai puţin finisat şi într-o redactare deseori neglijentă. Nici nu ştim de fapt dacă epopeea, sub forma pe care o cunoaştem astăzi, este în realitate terminată şi nici care fusese planul ei iniţial: după trei cînturi ample perfect articulate, fragmente ale unei adevărate epopei de factură romantică, urmează alte patru cînturi doar schiţate, aşternute pe numai cîteva pagini; cîntul al VII-lea, ultimul, are un final precipitat – Decebal şi familia sa se sinucid, Adrian devine oficial moştenitor al lui Traian, împăratul învingător intră în templul suprem al Daciei.
Traianida realizează tematic o noutate semnificativă în poezia românească: este epopeea în care zeităţile dacice, după modelul clasic, duc o existenţă separată în Empireul autohton, intervenind direct în luptele terestre. Debordarea imaginaţiei fantastice atinge aici proporţii uriaşe. În primele trei cînturi, adică acolo unde Bolintineanu pare a fi urmat un plan bine stabilit, observăm că „raiul dacic” din Memento mori a avut aici o primă reprezentare tulburător de asemănătoare. Spontaneitatea şi lipsa de măsură comandă textul. Versul lung, alexandrinul românesc, prezent în pasajele descriptive, alternează cu un vers expresiv şi neobişnuit, cu alexandrinul clasic sub forma lui dactilică, săltăreţ şi cadenţat. Cele mai spectaculoase înfruntări din epopee adoptă ritmul şi măsura din Mihnea şi baba, episodul cavalcadei; spontaneitatea vitală a scriiturii poetice se manifestă în construirea deliberată de imagini grandioase; uneori preţul este sacrificarea exactităţii prozodiei, aşa cum va face şi Eminescu în marile poeme postume. Descriind Dacia de vis ca pe un paradis terestru, descriind lumea cerului şi a iadului, Bolintineanu se simte la el acasă: nimeni pînă atunci nu încercase aşa ceva.
Romantismul debordant şi fastuos prindea pentru prima oară formă în limba română în versurile Traianidei . E drept că, în acelaşi timp, ascuns în camera sa studenţească de la Viena, ca sub imboldul unei inspiraţii secrete, Eminescu aşternea deja pe hîrtie primele sale poeme fantastice de mari dimensiuni:

„Arbori cu fructele d-aur se coperă,
Munţii perd frunţile verzi în azur,
Lacuri, prin cele opt ceruri feerice,
Rîur molatece cu lin murmur.
Silvele-mprăştie dulce prefumele,
Florile, pulbere încolorată.
Paseri cu cîntece dulci ca plăcerile
De estaz ne-nţeles sufletu-mbată. [...]
Acolo în silvele cele sălbatece
Ce semăn norilor cei grămădiţi,
Unde repaosă hearele munţilor,
Pruncii cu mumele sunt adormiţi.
Stelele scutură pulbere aură,
Luna molatecă în spaţiu luce
Ca o surîdere dulce de vergură
Suflă în frunzele văii vînt dulce”
(Traianida, Cîntul III).

Romanele lui Bolintineanu – partea cea mai interesantă a prozei sale – sunt în literatura noastră o prezenţă insolită. Doar doi ani separă apariţia, în 1853, a primului roman românesc terminat (Hoţii şi hagiul de Al. Pelimon) de apariţia romanului Manoil (1855); iar anii 1855- 1865 au reprezentat la noi o „decadă a romanului”, în care noua specie a înregistrat numeroase tentative, precum şi prima reuşită incontestabilă, sub pana lui N. Filimon. Cele două romane de Bolintineanu, Manoil şi Elena (1862) aparţin acestui interval fast. Spre deosebire însă de celelalte romane româneşti ale perioadei (romane de inspiraţie balzaciană, influenţate de reţetele „romanului negru”, obsedate de probleme sociale şi de atotputernicia banului), scrierile lui Bolintineanu aparţin altei lumi: amîndouă sunt romane de iubire, avînd erosul drept unică preocupare.
Autobiografie, nici măcar trucată, există din plin, deşi ea apare intens idealizată. Manoil e un poet recunoscut; versurile lui (adică ale lui Bolintineanu, uneori reproduse ca atare) circulă în naraţiune. Aparent, romancierul ar fi doar beneficiarul scrisorilor trimise de prietenul său, de Manoil, care i se adresează cu formula „Iubite B.” (adică „Bolintineanu”); realizăm însă imediat că personajul Manoil este chiar autorul. Cea de a doua transpunere ia forma lui Alexandru Elescu, eroul din Elena. În această autoprezentare fantezistă, Bolintineanu se vede drept un tînăr extrem de bogat, educat în străinătate unde a petrecut 15 ani, posesor al unuia dintre cele mai somptuoase palate din Bucureşti, colecţionar de obiecte de lux şi opere de artă, spadasin perfect, apărător al celor slabi. În viaţa lui de toate zilele, Bolintineanu voia probabil să fie Alexandru Elescu ducînd existenţa lui Manoil.
Dincolo de asemenea blînde naivităţi, Bolintineanu a inovat, poate fără să-şi dea seama, în însăşi substanţa romanului nostru de atunci. Manoil şi Elena îşi pun personajele în mişcare pe un singur circuit – îndrăgostirea, mărturisirea iubirii, realizarea ei. Cine pe cine iubeşte, cine pe cine înşală, cine iese învingător în disputa erotică, cine pe cine este gelos şi de ce, care sunt intrigile ce contrazic iubirea, cine cu cine se logodeşte, cine se căsătoreşte cu cine: iată preocupările exclusive ale personajelor. În afara iubirii, toate celelalte zone ale existenţei devin secundare ori neglijabile.
Pentru a permite facerea, desfacerea şi refacerea cuplurilor, Bolintineanu construieşte scenariul adecvat: în Manoil, acţiunea se desfăşoară la moşia lui N. Colescu, unde personajele se află perfect izolate, putîndu-se ocupa nestînjenite de iubirile lor; în Elena, decorul se repetă, eroii se strîng la moşia Făneşti a postelnicului George, iar atmosfera din Manoil se reeditează. Rarele călătorii ale personajelor pînă la Bucureşti şi înapoi nu schimbă mult din topografia esenţială – conacul izolat, cadru ideal al iubirii.
Ciudata configurare spaţio-temporală a naraţiunii descinde din romanele franceze ale secolului al XVIII-lea, al căror spirit este continuat şi pe alte planuri. Astfel, Manoil, un fel de roman epistolar, compus din scrisori purtînd date precise, e de fapt un jurnal intim, ce ia forma scrisorilor adresate autorului. Şi în Elena elementul epistolar e decisiv: numeroasele scrisori pe care personajele le schimbă modifică hotărîtor cursul evenimentelor. În linia aceluiaşi roman de secol XVIII, acţiunea se prezintă concentrată în timp: cele două părţi ale lui Manoil se petrec vara, în lunile mai-iunie, apoi iarna, din ajunul Crăciunului pînă la 9 februarie, în mijlocul Carnavalului; Elena începe în ziua de 1 mai 1859 la moşia Făneşti şi se termină cu moartea eroinei, exact un an mai tîrziu, tot la începutul lunii mai. Naraţiuni pe temă exclusiv erotică şi desfăşurate într-un timp concentrat, romanele lui Bolintineanu se sustrag spiritului epocii lor.
Dificultatea principală a unui asemenea tip de proză a reprezentat-o inventarea unui „limbaj al pasiunii”, inexistent pînă atunci la noi; eşecul lui Bolintineanu în inventarea lui a însemnat şi eşecul literar al romanelor sale. Modul în care personajele dialoghează, în care îşi fac unul altuia declaraţiile de amor ori de ură, în care îşi rostesc monologurile interioare, în care îşi scriu scrisorile este de un comic involuntar, adînc şi fascinant. Îşi dau aici întîlnire neologisme neasimilate, termeni exaltaţi, diminutive în cascadă, superlative, cuvinte considerate de Bolintineanu „poetice” în sine: rezultatul e stupefiant. La început, cititorul zîmbeşte, apoi devine iritat, dar, după mai multe zeci de pagini, pare tentat să adopte şi el convenţia; personajele vorbesc întrun cod paralel, care nu mai are nimic a face cu vorbirea firească. Lipsa lor de naturaleţe le înalţă pînă la dimensiunile unei lumi în sine, desprinsă de cea reală; receptăm o limbă nepămînteană, creată pentru o realitate inventată. Încă puţin şi ajungem în proximitatea romanului medieval:
„- Cine eşti tu, o, fiinţă dulce şi teribilă, tu, care ai atîta putere asupra vieţii mele? Lasă-mă să aspir pe buzele tale parfumul săruturilor! pe sînul tău frăgezimea graţiilor! voi să mă îmbăt de juneţea ta, de frumuseţea ta; de căldura sufletului tău, de răsfăţările tale, de surîsele tale!
Elena tresări la aceste vorbe.
- Taci, Alexandre, aceste vorbe îmi fac rău!...
- Vino, vis graţios al vieţii mele! vino, exală parfumul sufletului tău şi încetează de a trăi! Parfumul gurii tale e dulce ca vîntul serilor de primăvară; comunică o flacără de viaţă, de fericire, de voluptate şi recheamă nectarul Olimpului; gura ta are atracţia fîntînelor pentru călătorii obosiţi.
- Alexandre!... murmură Elena. Îţi plac aceste frumuseţi? Ele sunt ale tale, admiră-le, sufletul meu! Ştiu că sunt frumoasă, sunt ferice că sunt frumoasă, pentru că poci cu frumuseţele mele a-ţi crea momente de fericire.
- O, suflete sublim de femeie! strigă Alexandru. Este adevărat dar că tu eşti o flacără de amor sub o formă graţioasă, destinată s-o consume! consumă dar forma şi arde totodată şirul zilelor mele, o, Elena mea!” (Elena, Întoarcerea la Făneşti).
Şi tot aşa, pagină după pagină, capitol după capitol. Dacă ar fi fost compuse în versuri, numeroasele scene pasionale erau poate mai acceptabile. De altfel, pe măsură ce acţiunea din Elena avansează, apelul la poezie devine din ce în ce mai frecvent. La fel scriau, în epocă, şi N. Filimon în nuvelele sale, şi ceilalţi romancieri improvizaţi; Bolintineanu îi depăşeşte însă pe toţi prin fantezie verbală şi lipsă de măsură.
Cît despre verosimilul acţiunilor romaneşti, el rămîne în afara oricărei discuţii. În Manoil, situaţiile se răstoarnă radical la o cotitură de frază, iar autorul are nevoie de numai cîteva rînduri, în finalul romanului, pentru a-i face fericiţi pe cei buni şi pentru a-i pedepsi pe cei răi. În Elena, unde personajele se numesc Şer, Serescu, Bar, Şeni, de Ranu, ba chiar Elescu (numit astfel pentru a forma, probabil, o pereche paronomasic-amoroasă cu iubita lui, Elena), romanul ia forma melodramei în patru acte: sosirea lui Alexandru Elescu la Făneşti, îndrăgostirea lui de Elena şi mărturisirea iubirii (actul I); intriga infernală a Zoei şi a principesei Iordache pentru compromiterea Elenei (actul al II-lea); fuga lui Alexandru la Bucureşti, disperat, revenirea lui precipitată la Făneşti, în urma unor scrisori, renaşterea şi mai aprinsă a iubirii celor doi, consumarea ei (actul al III-lea). În ultimul act, al patrulea, Elena se îmbolnăveşte de ftizie galopantă şi se stinge în braţele lui Alexandru. Finalul încoronează cu adevărat opera. Înainte de a expira, Elena cîntă la pian, Alexandru compune poeme disperate, vocea poeziei şi a muzicii se unesc pentru ca, în ultimele pagini, să ne aflăm în plină Traviata. E posibil ca romanul Dama cu camelii, ca şi varianta lui muzicală realizată de Verdi cu doar cîţiva ani înainte, să-l fi influenţat direct pe Bolintineanu în imaginarea sfîrşitului.
Al treilea roman al autorului, doar început (Doritorii nebuni – 1864), trebuia să fie de o cu totul altă factură – un roman istoric-documentar, urmărind crearea asociaţiei secrete „Frăţia” şi pregătirea revoluţiei de la 1848. La 1864, aceste fapte se transformaseră deja în istorie. În plus, era o povestire „cu cheie”, cu personaje uşor de recunoscut de către contemporani. Romancierul nu a mai avut însă răbdarea de a persevera în această formulă atît de deosebită de cea din Manoil ori Elena.

Poet în stare pură al generaţiei paşoptiste, Bolintineanu lărgeşte poezia pînă dincolo de limitele ei naturale: cu toate că a scris şi roman, memorialistică de călătorie ori teatru, el a aşternut abuziv vălul poeziei peste toate celelalte forme literare. Şi-a tratat de multe ori propria sa viaţă în mod boem-iresponsabil, adică în cele din urmă „poetic”. Că a trăit însă doar pentru a scrie, nu încape îndoială: a încercat să transforme în poezie tot ce a atins, călăuzit, probabil, de o forţă interioară căreia nu i s-a putut opune.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara