Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
D.R. Popescu – Între Scylla şi Charybda de Tudor Cristea

Dacă reuşim să facem abstracţie de faptul că a fost, după 1980, membru al C. C. al P.C.R. şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu rămâne un autor de netrecut cu vederea. Cu atât mai mult cu cât, în cazul său, opera s-a resimţit relativ puţin de actele omului.

Şi în ciuda faptului că poziţia în care s-a aflat, după ucenicia începută în martie 1956 la „Steaua” lui A. E. Baconsky (revista în jurul căreia tocmai se producea primul mic „dezgheţ cultural”), ca redactor-şef, timp de doisprezece ani (1970 – 1982), al unui important săptămânal cultural („Tribuna”), ca secretar al Asociaţiei Scriitorilor Cluj-Napoca, iar apoi la cârma întregii bresle scriitoriceşti, pare a-l fi favorizat: i s-au consacrat sute de cronici şi articole (evident, elogioase), i-au fost dedicate monografii, a fost tradus în cehă, italiană, poloneză, rusă, germană, letonă, sârbă, suedeză, macedoneană, maghiară şi chiar chineză, piesele i s-au jucat pe mai multe scene decât ar fi fost de aşteptat, a fost inclus în manualele şcolare, i-au fost ecranizate mai multe proze (în cazul unora realizând el însuşi scenariul), s-au făcut şi multe filme după scenariile sale, i-au fost acordate premii şi distincţii. Dar tot din pricina acelei poziţii privilegiate, a devenit, imediat după Revoluţie, indezirabil, i-au dispărut din manuale Mări sub pustiuri şi Duios Anastasia trecea, s-a vorbit mai puţin (şi caustic) despre el. De altfel, scriitorul a şi dispărut pentru o vreme din orizontul vieţii literare, dând impresia că a optat pentru penitenţă. Dar a revenit, începând cu 1994, în forţă, ba chiar polemic, ca şi când nimic nu se întâmplase. Ceea ce n-ar trebui nici să mire şi nici să irite, având în vedere că alţii, cu mai multe păcate, n-au dispărut nici o clipă.

Născut în 1935 la Păuşa, judeţul Bihor, într-o familie de învăţători în care mama era ardeleancă, iar tatăl se trăgea din Dănceu, Mehedinţi, şi simţindu-se legat, încă din copilărie, de spaţiul vestic şi sud-vestic al ţării, dar şi de tot ce l-a frământat dramatic (războiul, seceta, foamea, sărăcia, tensiunile etnice sau religioase, schimbările impuse de comunism), D.R. Popescu îl va impune ca topos imaginar personal.

Până la apariţia romanului F (1969), reprezentând o radicală schimbare de stil, dar şi o opţiune pentru genul proteic, scriitorul s-a mai încercat în domeniu prin Zilele săptămânii şi Vara oltenilor, rămânând, totuşi, un autor de proză scurtă. Dar acum (ca şi mai târziu), nu preferinţa pentru un gen sau altul e relevantă, ci efortul de a se strecura printre Scylla prerogativelor epocii şi Charybda unor aspiraţii şi opţiuni de ordin estetic. Problema nu este, de altfel, numai a lui, ci a mai tuturor congenerilor săi, fie prozatori, ca Fănuş Neagu ori Nicolae Velea (dar şi ca mai vârstnicul Ştefan Bănulescu), fie poeţi, ca Nicolae Labiş, Gheorghe Tomozei sau Florin Mugur.

Într-un fel, ca şi tânărul poet originar din Mălini, toţi aceşti autori care vin după Marin Preda şi Petru Dumitriu (şi îi şi continuă), încearcă să trateze într-o altă manieră temele agreate sau impuse în epocă. În ce-l priveşte pe D. R. Popescu, el debutează la o vârstă aproape labişiană, şi, pentru început, cu o hărnicie care anunţă abundenţa şi diversitatea operei viitoare, scrie şi publică, în revista la care lucrează, dar şi în altele, ori în cotidiene de partid, reportaje, recenzii, răspunsuri la anchete şi mese rotunde, schiţe şi povestiri, dar şi piese de teatru, neevitând satisfacerea aşa-ziselor cerinţe ale momentului. Se exprimă cu privire la „Dezvoltarea tinerelor talente” în „Steaua” (1956), dar scrie şi despre „brigada de mecanizatori din Luncani”, în „Scânteia” (1962); recenzează Tripleta de aur a lui Eugen Barbu, Derbedeii, de Nicuţă Tănase, Dispariţia actorului Benda , de Karel Capek, scrie cu prilejul celei de-a optzecea aniversări a lui Sadoveanu ori la moartea lui G. Călinescu, elogiază romanul „mereu tânăr” al lui Rebreanu, dar mai înainte lăudase culegerea Amintiri despre Lenin (1957). Interesant este, totuşi, că şi în 1976 mai găseşte cu cale că nu e rău să plaseze în paginile „Scânteii” „Totul pentru oameni. Reportaj din actualitatea socialistă a ţării”. Şi aşa mai departe. Ceea ce poate, însă, reprezenta nu doar un gest strategic, ci şi un tribut acceptat prin care obţine condiţia mai demnă a prozelor. Cu toate că, măcar la începuturi, publică şi povestiri care au drept temă, aidoma celor ale unui predecesor ca V. Em. Galan ori unora „angajate” ale lui Marin Preda, Eugen Barbu sau Petru Dumitriu, procesul colectivizării sau aşa-zisa luptă dintre nou şi vechi. Spre deosebire de aceştia, însă, prozatorii mai tineri au temeritatea de a rămâne, ca orizont al inspiraţiei, mai ales în vremea lor. Făcând concesii mai mici sau mai mari. D.R. Popescu, care îmbină atât în viaţă cât şi în text seriozitatea încrâncenată a ardeleanului cu pragmatismul ceva mai destins al olteanului, are prevederea de a nu reţine în volume, mai ales după debutul editorial cu Fuga, din 1958, decât ceea ce este, chiar şi astăzi, măcar acceptabil. Drept care, o ediţie precum cea de Opere, inaugurată în 2010 la Polirom cu antologarea a 24 de povestiri şi nuvele sub titlul Mări sub pustiuri, n-a presupus, probabil, mari dificultăţi de selecţie. Dincolo de aceasta, efortul prozatorului de a se îndepărta treptat de canoanele reprezentării realist-socialiste este evident. Şi uneori îndepărtarea se produce în pofida receptării critice. Căci el poate fi acuzat, cum o face Henri Zalis într-un comentariu din „România liberă”, că nu înfăţişează în romanul Zilele săptămânii în mod explicit „tendinţa istorică a dispariţiei la sate a proprietăţii private asupra pământului şi a antrenării celor şovăielnici în gospodăria colectivă” şi nici nu argumentează convingător „superioritatea gospodăriei colective faţă de gospodăria individuală, superioritatea modului de viaţă socialist asupra celui care se rezumă la brazda proprie”. Sau poate fi apărat, cum o face Eugen Simion în „Gazeta literară”, arătând că, dimpotrivă, prin personajul central, prozatorul „ilustrează în chip pilduitor eliberarea morală şi materială a ţăranului contemporan – acela care a găsit în gospodăria colectivă chezăşia unui trai îmbelşugat...”. Avem în această înfruntare sofistică de opinii un mic fragment dintr-o tragicomedie a criticii momentului. Într-un fel, însă, comentatorul din „România liberă” avea dreptate, doar că reproşul că scriitorul nu înfăţişează explicit conflictele, indică, de fapt, o calitate. Şi, mai mult decât o calitate, o strategie. Nu neapărat în romanul Zilele săptămânii, dar în multe povestiri şi nuvele, unde reprezentarea „realităţii” şi a conflictelor standard devine la început simplă concesie, apoi mic alibi, restrâns, până la urmă, la câteva amănunte abia vizibile prin pasta abundentă a textului. În Căruţa cu mere, bunăoară, text din 1962 care dă titlul unei culegeri selective din 1974 şi va fi ecranizat, în 1983, aventura „picarescă” plină de senzaţional şi culoare a doi tineri dintr-un orăşel provincial de câmpie, care se angajează actori la circul ambulant al „rupătorului de lanţuri” Mezat, un individ uns cu toate alifiile, vrednic de prozele lui Eugen Barbu, formând un cuplu cu seducătoarea-i secondantă Dorina, este proiectată pe frământările reformei agrare de după război. Căruţa cu mere este, ca să zicem aşa, un fel de proză „de tranziţie”, în sensul că nu exprimă în chip explicit ideea moral-propagandistică, dar o implică uşor tezist: întâlnind aproape în fiecare sat prin care trec aspecte ale frământării momentului, legată de împărţirea pământului, cei doi tineri încep să trăiască sentimentul că viaţa lor de pseudoartişti manevraţi de un farseur interesat doar de câştig şi, până la urmă, profund necinstit, este falsă. Iar revelaţia determină „angajarea” finală, fie şi indecisă, deşi dramatică prin consecinţe. Nu întâmplător, antologia de la Polirom (care intenţionează, probabil, impunerea unei imagini mai distilate ideologic) nu reţine povestirea cu pricina.

D.R. Popescu este, şi nu doar în proza de scurtă şi de medie întindere, un povestitor. Care în romane îşi va delega atribuţiile. Interesat (dar nu exclusiv) de lumea satului, cultivă insolitul subiectelor şi al situaţiilor, senzaţionalul şi excepţia, pitorescul, bizarul şi epatantul. Şi mai puţin „reprezentativul” şi tipicul. În plus, acest prozator inventiv, înzestrat cu harul naraţiunii şi al înscenării abile, gândeşte liric. Şi exprimă, adesea, poetic. Având, totodată (dar nu doar el, ci şi personajele sale), o propensiune spre ludicul care, de obicei, transformă gravitatea şi tragicul în burlesc. Uneori gratuit, alteori cu semnificaţie. În Păpuşa spânzurată, una dintre primele sale povestiri, şapte, apoi nouă, apoi paisprezece şi, în final, „douăzeci şi şase de babe” vin la înmormântarea lui Toma Jumanu, iar una dintre ele („cea mai înaltă”, un soi de corifeu) spune povestea Ioanei, pe care acesta o luase de nevastă în urmă cu douăzeci de ani, deşi fata era abia în clasa a cincea şi încă îşi petrecea vremea în tovărăşia păpuşilor. Nemulţumit că ea nu se maturizează, bărbatul, insensibil şi brutal, îi spânzură cea mai frumoasă păpuşă în nucul din fundul curţii. Povestea Ioanei, ştiută de toţi, dar repetată pilduitor, e un lung şir de suferinţe şi de aceea moartea bărbatului nu îndurerează pe nimeni. Doar tânăra văduvă jeleşte (dar nu pentru mort) sub nucul din care mai atârnă o aţă putredă, în vreme ce singura ei prietenă strecoară în sicriu, ca răzbunare, o păpuşă. E doar un început. Scene similare, amplificate, însă, până la dimensiunile unor spectacole reale sau trucate, vom reîntâlni în aproape toate romanele.

Se întrezăreşte de pe acum o filosofie privind natura umană. Personajele lui D.R. Popescu sunt (spre deosebire de ale autorilor „angajaţi”) „sucite” şi pitoreşti, dar mai ales duplicitare, laşe, abjecte sau odioase, uneori victime şi adesea călăi. O viziune deloc optimistă asupra vieţii şi, mai ales, deloc conformă canoanelor agreate. Nu lipsesc, desigur, petele de lumină, dar şi ele sunt, adeseori, echivoce. În Cutia de conserve, românul Ion Fieraru, devenit Kovács János, îi dă unui evreu, a cărui familie se ascunde în pădure, sperând să treacă în România, un bidon de apă şi o jumătate de pâine, apoi îi pretinde, în schimbul tăcerii, jumătate din banii avuţi asupra lui, dar îl vinde, din teamă, jandarmului ungur. Fata va fi violată, părinţii ucişi. Dar Kovács János, întors din pădure cu o cutie de conserve goală şi cu jumătatea de pâine (pe care i-o dă câinelui) are, dintr-odată, o abjectă, în context, revelaţie: „Faţa i se lumină de bucurie: îşi aminti că în grădină avea o muşcată înflorită. Mângâind cutia de conserve, plecă să răsădească floarea.” Într-un întuneric simbolic (amintind, parcă, de cel din În război, de. I. L. Caragiale) se derulează faptele din Gâştele sălbatice. Sperdea, naşul familiei Tebeică, ai cărei şapte băieţi semănând leit erau socotiţi a fi murit cu toţii în război, ia într-o seară târzie, în căruţă, de la gară, un soldat şi-şi dă seama, uluit, că e unul dintre fraţi. Căruţa şi caii fuseseră ai lui Tebeică, dar le cumpărase Sperdea, împreună cu trei pogoane de pământ. Din teama că-i vor fi luate înapoi, la un popas, pe un pod, Sperdea (care e, carevasăzică, un soi de chiabur rapace, avatar postbelic al lui Stavrache) îl loveşte cu toporişca în cap pe soldatul care „se aplecase pe loitra podului şi privea apa şi stelele ce izvorau vii din ea”. Apoi dă bice cailor. Doar că dimineaţa vede intrându-i în curte un soldat al cărui cap e înfăşurat într-o cârpă albă. Era acelaşi sau altul, dar venise să-şi ia căruţa şi caii. Şi i-ar fi putut zice: „Gândeai c-am murit, neică?!”.

O povestire puternică este Ploaia albă, în care seceta (evocată, în epocă, atât de prozatori, cât şi de poeţi şi dând prin Dincolo de nisipuri de Fănuş Neagu o capodoperă) ia proporţii halucinante. Gustul prozatorului pentru ceea ce este ieşit din comun îşi găseşte obiectul. Totul este împins către limite: uscăciunea pământului, căldura, moartea vegetaţiei, foamea, rezistenţa psihică şi morală, obsesia apei, incendierea pădurii. Un copil râcâie (ca în Desculţ ) interiorul ţestului şi mănâncă, pe furiş, pământul care i se pare a avea gust de pâine. O femeie moare de peritonită, pentru că doctorul cere bani. Speculând situaţia, odiosul Cămui cumpără pe nimic mai tot ce au sătenii, de la pământ şi animale până la lucrurile din casă. El devine stăpânul satului şi al vieţii oamenilor, năzuind să le posede şi sufletul. Iar pentru a-şi demonstra deplina putere, cumpără (într-o scenă în care tragicul devine grotesc deşănţat) chiar şi un mort adus la groapă, ţinându-l câteva zile în curtea lui. Zorina, un soi de Anca (din Năpasta), dar mai confuză în ceea ce întreprinde, îl încurajează pe Cămui, cu care se măritase silită, deşi îl iubea pe Păunică. Ideea întinsei povestiri este că, totuşi, umilinţa are o limită, iar oamenii îşi pot prezerva, până şi în cea mai mare restrişte, umanitatea: Cămui nu poate cumpăra moartea lui Păunică, oricât încearcă să lămurească pe cineva să scape, ca din greşeală, găleata plină de pământ în fântâna în fundul căreia acesta săpa. Prăbuşirea lui Cămui (care anticipează, prin abjecţie, personaje din romane – Ică, Moise sau Celce din F sau din Vânătoarea regală) va fi provocată atât de Zorina, ca răzbunare, cât şi de vremea în schimbare: Păunică este „cu comuniştii”. Ploaia însăşi, care vine în sfârşit, o ploaie albă, ciudată, este simbolică.

O veritabilă bijuterie rămâne Mări sub pustiuri, text echilibrat sub toate aspectele: al compoziţiei, al diseminării unor simboluri, al conturării personajelor, al perspectivelor narative şi al timpurilor, al coloristicii, al limbajului, dar mai ales al dozării liricului într-un text totuşi epic. Mări sub pustiuri e povestea unui act de sabotaj la care ia parte un tânăr, dar şi o delicată şi tragică poveste de dragoste. Înainte de a pleca să plaseze o mină sub podul de cale ferată peste care trebuia să treacă un tren german cu prizonieri, tânărul petrece câteva ceasuri alături de fata pe care-o iubea mai curând în taină. Gânduri ale lui (care ştia), vorbe ale ei (care nu bănuia), gesturi ce capătă rezonanţă tragic-premonitorie, cum ar fi ţinerea în mână a firului de împământare al aparatului de radio („eu sunt pământul”), cântecele copiilor care se joacă afară, rezonante şi ele („Podul de piatră s-a dărâmat”, „Cine te-o chema pe nume?”), cele două ceasuri, al lui şi al ei, la mâna băiatului, măsurând egal timpul, răsfoirea ierbarului, sărutul palmei cu cele trei linii ale destinului, dar mai ales ideea morală, fără nimic propagandistic: „...există uriaşe mări de apă sub pustiuri. Numai omul trebuie să le mişte, să scoată la suprafaţă această bogăţie ascunsă şi să refacă vegetaţia, solul.” Finalul, în tragismul lui vibrant, este şi el memorabil. Este, poate, singura dată când într-un text D.R. Popescu dozează perfect, renunţând la stilul său digresiv, prin care tot adaugă o poveste la altă poveste. Din păcate, sub presiunea unei literaturi în care, prin scrieri precum Şoseaua Nordului, mişună comuniştii care sabotează „maşina de război fascistă”, manualele şcolare sau unii profesori zeloşi au putut vedea în personajul central un tânăr comunist. Dacă D.R. Popescu ar fi fost scriitor francez, iar eroul său un membru al Rezistenţei, nimănui nu i-ar fi trecut prin minte aşa ceva!

Foarte apreciată de critică este Dor, o nuvelă din 1966, în care, prin renunţarea la naraţiunea liniară şi prin adoptarea unei perspective duble sau chiar triple, dar şi prin detectivistica amintind de cea a Vitoriei Lipan, ori prin coexistenţa dintre tragic şi grotesc se anticipează stilul romanelor. În plus, faptele par a se structura conform celor din teatrul grec, cu triunghiul Agamemnon- Clitemnestra – Egist, dar şi cu Electra în prim-plan (însă fără Oreste). Forţarea unei asemenea relaţii este, totuşi, primejdioasă, întrucât în Dor corespondentul lui Agamemnon („bătrânul”) este paznic de o mare onestitate şi hărnicie la colectivă (ediţia de la Polirom înlocuieşte, în frazele sale moralizatoare, „socialism” cu „sat”, „colectiv” sau „nat”), Egist, un soi de fante sătesc, leneş şi duplicitar, Clitemnestra/ Cătărina, o soţie adulteră care nu vrea să îmbătrânească şi, pentru a-şi păstra amantul mai tânăr (pe Milu), încurajează relaţia acestuia cu fiica ei (Lena, cea prin intermediul căreia se reconstituie faptele şi se află un adevăr care, la urma urmei, nu va folosi la nimic), dar îl îndeamnă şi la uciderea soţului. Sunt în Dor multe pagini remarcabile – cele care dezvăluie senzualitatea femeilor, ca şi meandrele lor sufleteşti, scena jupuirii animalelor moarte (amintind-o pe cea din Calul de Marin Preda) sau a împuşcării cailor (de către Milu) –, personajele sunt bine creionate, se adaugă, peste intriga principală, povestea cam dezlânată (şi burlescă) a Popii Motocicletă, preot alcoolic fără chemare şi râvnă, care ajunge cântăreţ la un restaurant din oraşul apropiat. Mitul este redimensionat, noua şi mai duplicitara Electră poartă în pântec copilul lui Milu, iar până la urmă prozatorul însuşi nu găseşte decât un final de ceţoasă simbolistică: Milu moare, iar din urechea lui creşte un mac roşu. Fără cusur este, însă, Duios Anastasia trecea, unde schema mitică este mult mai fidel (mergând până la parafrazarea înfruntării protagoniştilor din tragedia lui Sofocle), dar şi mult mai convingător urmată, cu o Antigonă ambiguă (învăţătoarea Anastasia) care îndeplineşte ritualul funerar pentru un partizan sârb părăsit într-o răscruce, înfruntând atât interdicţia nemţilor sau opoziţia confuză a lui Costaiche, un fel de cinic şi trivial reprezentant al Autorităţii pe plan local, cât şi reticenţa colectivităţii. Deşi e urmat îndeaproape, mitul este rescris, iar nuvela e deschisă mai multor interpretări. Deznodământul coboară poezia sublimă în mizeria contingentului, viziunea prozatorului asupra condiţiei umane devenind neîndurătoare: noua Antigonă sfârşeşte înecată în closetele ocupanţilor – ceea ce ar sugera că tirania nu doar visează „să interzică roitul albinelor, migraţia păsărilor, rotirea anotimpurilor şi toate străvechile rânduieli ale sufletului omenesc” (cum spunea Vladimir Streinu), ci chiar izbuteşte. Mitul e anulat, iar corul e mut şi inert. De aici începe un drum (care e şi de la muţenie la vacarm) către lumea romanelor, în care aproape toate miturile, obiceiurile, ritualurile (ba chiar şi ordinea morală) vor fi răsturnate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara