Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Da, scriu poezii de Ioan Holban




Între cărtile de poezie ale lui Adrian Alui Gheorghe, sapte la număr, Complicitate (Editura Libra, 1998) ocupă o pozitie specială, este poate chiar placa turnantă a liricii sale pentru că, iată, el părăseste - fără păreri de rău, cum se vede - registrul "textualist", specific generatiei din care face parte, recuperînd - si aici, Laurentiu Ulici are încă o dată dreptate - "vitalitatea de odinioară": de la citirea ironică a lumii, de la textuarea realului cu încercarea de a descoperi "poeticitatea" unei realităti cenusii, informe si de la preocuparea aproape obsedantă de a releva corporalitatea textului, Adrian Alui Gheorghe se întoarce spre formele si sentimentul tragicului. El îsi construieste cartea pe cîtiva pivoti - seria de sase poeme intitulate Complicitate - si dirijează lectura spre sensul amintit prin sectionarea volumului: în prima parte, O piesă ratată dintr-o colectie, este vorba mai ales despre setea si, deopotrivă, frica aproape atavică de formă (pentru că aceasta oriunde s-ar afla, exprimă mereu dimensiunea tragică), iar partea a doua, O dramă la vînătoare, e a elegiei, a sentimentului, a feeling-ului cu totul special pe care îl dau vecinătatea si, mai cu seamă, asumarea dimensiunii tragice. Aceasta se descoperă în cel putin patru ipostaze: în sentimentul religios, unde forma e "proiectul lui Dumnezeu" (casa, fiinta, viata, moartea), în relatia teatrală a insului cu lumea si cu sine, unde forma e intimitatea pulverizată, în tensiunea raportului dintre timp si vreme, dintre "pipăirea infinitului" si rana deschisă a duratei ce i s-a dat, în sfîrsit, în scrierea poeziei însesi, cu iluzia străbaterii unei pustietăti "în care fiecare pas e o întemeiere". Într-o atmosferă adesea carnavalescă, de piată publică, surpat în succesiunea halucinantă a duratelor ("Ce năpraznic îi creste barba copilului bătrîn/ îi iese din obraji ca iarba printr-un mormînt/ primăvara un mormînt proaspăt un obraz/ de lut în care rădăcinile sorb ridurile"), interogînd lumea si "adevărurile" ei, manifestîndu-se ca un eretic, ca un Meister Eckhart, poetul scrie despre "ziua de azi" ca si cum ar fi "prima zi de după moarte", pentru că - nu-i asa? - "timpul lăsat trecerii noastre prin lume e/ prea scurt ca să-l irosim cu altceva decît/ cu noi însine".
Adrian Alui Gheorghe are o nesfîrsită sete si, totodată, o cumplită spaimă de forma poemului - cea mai subtilă modalitate de a-si irosi durata trecerii prin lume cu el însusi -, singurul mod de a (supra)vietui: mesajul e foarte clar în Da, scriu poezii: "Te uiti la mine, da, scriu poezii/ fără să fiu un mutilat de război/ (al războiului rece?) sau măcar astmatic/ scriu poezii noaptea îmi sprijin degetul de/ frunte precum profetii precum contopistii/ de la curtile faraonilor precum sinucigasii/ care îsi scriu mesajele un fel de proces verbal/ prin care dau în primire lumea asta alterată/ gretoasă desigur/ pînă la urmă e o plăcere egoistă lucrul mîinilor/ e deosebit de abstract - dar trece luna/ eu spun că e o momeală a mortii/ si foarte multi îmi spun că moartea i-a strigat/ pe urmele lor intime (de ce numai noaptea/ luna ca si inima sînt rosii rosii)/ te uiti la mine, da, scriu poezii, de fapt suflu/ în urechea cuvintelor ca în trompete/ vă scot din minti ca si cum v-as scoate/ din case sînteti sinistratii raiului/ dar de unde s-o stiti? /da, fără să fiu mutilat de război sau măcar/ astmatic continui să scriu poezie, poti să/ întelegi?": e aici rana deschisă a poeziei, singura care poate salva de la mutilare si e "paiata", August Prostul, histrionul în toată dimensiunea lor tragică: glazura e rîsul-plînsul, figura, nervii: miezul e tragicul. Apoi, în O dramă la vânătoare, sentimentul, cîntecul, elegia, toată suferinta dureros de dulce de a se ascunde sau de a se minti sau, pur si simplu, de a vietui în bucla de timp care i s-a (pre)destinat: "Dragostea noastră cea de toate zilele dă-ne-o/ si astăzi si nu ne ierta rătăcirea/ amîndoi ascunsi în bucla aceasta de timp/ mintindu-ne: nu ora a fost nu clipa ci doar frica/ un animal mic cuibărit sub inimă, nici nu ai timp/ să-ti apropii buzele de carne/ că sărutul si-ncepe să putrezească/ (plouă cu gratii subtiri/ lumea-i închisă afară/ vorbeste în soaptă/ la cel mai mic semn va năvăli înăuntru)/ as vrea să-ti spun: esti frumoasă/ ca o fereastră închisă/ cînd esti cu mine eventuala absentă mi se pare/ o posibilitate despre care putem discuta/ fără patimă fără istorie" (Ca o fereastră închisă). Adrian Alui Gheorghe e un poet adevărat, unul dintre cei mai buni pe care îi avem astăzi.


Adrian Alui Gheorghe, Complicitate , Editura Libra, 1998