Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de publicistică:
D’ale (post)tranziţiei de Gabriela Gheorghişor

Nicolae Prelipceanu,
Odioseea. Un jurnal pe sărite,
Iaşi, Institutul European, 2011, 414 p.

Pentru mulţi dintre scriitorii contemporani, turnul de fildeş a rămas o frumoasă poveste de demult. Este şi cazul autorului Turnului înclinat, Nicolae Prelipceanu, care şi-a înmuiat condeiul în pasta urât mirositoare a societăţii româneşti postcomuniste, scriind la ziar (dar nu numai, v., de pildă, rubrica „Negru” din revista Ramuri) articole de atitudine, critic-sarcastice, cu scântei pamfletare. Iar dacă, în această implicare publicistică în viaţa „cetăţii”, redactorul-şef al Vieţii Româneşti a ales postura de intelectual critic, faptul se datorează nu unei jubilaţii în negativ (căci spiritul lui Cioran a făcut numeroase „victime”), ci unei gândiri de tip meliorist sau, mai degrabă, de bun simţ, acela al logicii şi al înţelepciunii practice. Aparent banal, dar semnificativ, este un dialog de odinioară cu Nichita, care spunea: „«dacă ţara mea pute, put şi eu cu ea, bătrâââne», cu inefabila-i rostire filozofică românească”, Prelipceanu fiind de părere, dimpotrivă, „dacă ţara ta pute, faci tot ce poţi ca să o mai speli puţin, să o mai parfumezi, să o faci mai suportabilă de către nasurile celelalte, de alături sau mai de departe”.
Odioseea (găselniţa jucăuşă a titlului datează tot din vremea discuţiilor cu Nichita Stănescu) reuneşte texte din perioada 2006- 2011, majoritatea publicate la pagina de opinii din România Liberă, cotidian la care autorul a fost şef al secţiei Cultură. Volumul conţine, astfel, comentarii despre subiecte social-politice de actualitate, cu analepse istorice şi deschideri spre politica internaţională: corupţia instituţională, instabilitatea legislativă, „democraţia de gazetă de perete”, disfuncţionalitatea sistemului de justiţie (dosarele Revoluţiei şi ale mineriadelor), continuităţile comunisto-securistice, retardul civilizaţional, cinismul guvernanţilor, sufocarea birocratică, gestionarea crizei economice etc. Când indignarea sau exasperarea jurnalistului explodează însă în interiorul analizei gazetăreşti reci, ies la iveală rânduri cvasi-cioraniene, de discurs identitar autostigmatizant: „Tâmpitopole, plai minunat, poluat de automobile şi mai ales de locuitorii săi, tâmpiţi sau, dimpotrivă, geniali, cel puţin la bancuri şi iresponsabilităţi «artistice»”, „Simion Dascălu – istoric sau vizionar?”, „ar fi trebuit să ne dăm seama de cruzimea care zace în blândul suflet românesc nu numai din Mioriţa, unde, orişicâtuşi, numai unul e eroul resemnat, ceilalţi doi, dimpotrivă, criminali, fie şi încă potenţiali”, „ţara parodiilor fără sfârşit”, „ţara zburătorilor fără aripi dintr-un partid în altul”, „ţara în care un melc pornit odată cu autostrada Bechtel a ajuns de mult la graniţa cu Ungaria, ba o fi fost şi prins şi mâncat acolo ca delicatesă, în timp ce şoseaua încă mai bate pasul pe loc”, „ţara minciunii generalizate şi a iluziilor pierdute” ş.a.m.d. E aproape imposibil, dacă vrei să prezinţi onest realităţile româneşti, să nu cazi în cercul vicios, de păcură şi otravă, al diatribelor tânărului Cioran. Recurenţa suflului mânios se susţine, de fapt, prin observaţia persistenţei aceloraşi metehne şi mentalităţi, care ne amintesc de lumea lui Caragiale sau care duc direct în legendă (v. imaginea zidului neisprăvit). Foarte interesantă mi se pare identificarea, la noi, a mentalităţii de (auto)invadatori, „care nu se sinchisesc de ce rămâne în urma lor”. Dar Nicolae Prelipceanu trebuia să sublinieze că e vorba de invadatori barbari, pentru că alţii, cei civilizaţi, aşa cum notează el însuşi, ne-au făcut ordine şi curăţenie (în 1917, nemţii au organizat aprovizionarea cu lemne şi strângerea gunoaielor în Bucureşti, romanii au construit terme la Sarmisegetuza).
În această Odiosee publicistică, stilul autorului poate fi subsumat paradigmei lui Ahile, iar nu a lui Ulise, un stil de haplos, de om dintr-o bucată, cu înclinaţii războinice, fără prea multe subtilităţi literare sau ambiguităţi, cu lovituri directe, cu ţinte precise, într-un ton tăios şi vehement. Referinţele şi analogiile cultural-livreşti vădesc totuşi, mereu, umbra filologului care însoţeşte jurnalistul. La final, o întrebare: la ce bun strângerea într-un volum a „plăcintelor” publicistice, bune de înfulecat doar fierbinţi? Răspunsul e simplu: pentru păstrarea memoriei. Oamenii de mâine vor putea cerceta trecutul nu numai din manualele de istorie, ci şi din cărţile care adună vâltorile presei de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara