Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Dan Perşa - Ştefan de ---


-Fiule, îi spuse stolnicul Constandin lui Ştefan, să nu fii aidoma torentului, viiturii ce rupe în cale şi smulge rădăcinile toate, lăsând pământul sterp, ci aidoma mâlosului fluviu, ce sigur ajunge la ţintă şi cară pe maluri fecund cernoziom şi ţine pe maluri mănoasele holde

şi când auzi aceste cuvinte, Ştefan îşi aminti de gândurile lui, de visul său, de pofta de a fi povestariu, pentru a pune în cuvinte şi fraze viaţa aidoma unui fluviu mâlos şi mănos, dar se şi întreba dacă ar putea oamenii să vadă fluviul în curgerea lui majestuoasă şi trândavă şi neîntreruptă, sau oamenii, sărmanii, nu pot vedea decât bâldâbâcul unei pietre azvârlite în apă şi orice alta ar atrage luarea aminte şi orice e bătător la ochi, clipa cea îmbuibată de mreaja bucuriei şi a desfătului, sau clipa cea triumfătoare, când pescarul scoate mreana din val, sau clipa înălţării, când bătrânul cârmaci salvează din fluviu, cu preţul vieţii, copilul aproape înecat - şi amintindu-şi de acestea, Ştefan nu era foarte sigur care e adevărul, căci istoria păstrează doar evenimente şi nimeni nu se sinchiseşte de curgerea vieţii ca un fluviu, ca un fluviu al cărui celălalt mal nici nu se vede, încât el putea fi marea, oceanul, cu valuri purtate de-a lungul ţărmului, astfel că dă iluzia curgerii spre undeva şi Ştefan gândi în acea clipă, jură mai degrabă, că va face negreşit o călătorie la marea cea mare, poate împreună cu mai marii hergheliei porniţi să cumpere tarpani sau misiri de la hoţii de cai din Dobrogea, ori cu olarii cei fermecaţi, care frământă lutul în gropi cu picioarele goale... Pe Ştefan chiar îl bătuse gândul de mult să plece cu olarii în lume sau cu dubălarii în atelierul cărora mirosea a piele şi sare, ori cu rudarii, sau cu şindrilarii ce opreau pe la case noi pentru a înălţa acoperişuri ţuguiate, ori cu sumănarii ce străbăteau munţii ca să vândă cojoace, curele şi hamuri. Şi ascultând cuvintele tătânelui său şi gândind la acestea, Ştefan privi spre cer, era o dimineaţă cu nori mici şi atât de înalţi, încât ameţeai privind în sus şi în limpezimea bolţii, o privighetoare cât o gâză se zbânţuia ca notele pe portativul cântecului ei. Apoi Ştefan căută să-şi stăpânească emoţia de a fi în faţa tatălui său şi de a sta în bătătura curţii cu picioarele goale sub cerul mai înalt ca oricând. Nu reuşi prea bine şi în vălmăşagul de amintiri şi gânduri şi senzaţii se fâstâci, scobi cu degetul mare al piciorului un vreasc înfundat în pământ şi îşi privi acel deget cu care scobea, murdar şi cu unghia crescută ca o lamă de sticlă striată şi neagră în vârf. Nobilul meu tată, gândi Ştefan cu ironie amară. Nu îşi cunoştea tatăl şi nu ştia că nu îl cunoaşte, iar stolnicul, văzându-l că e dus cu capul în nori, porni amărât şi îngândurat, mic şi subţire şi drept ca un sfredel şi ţanţoş, iar lui Ştefan îi păru că el umblă aidoma unui fus pe care l-ai aşezat cu vârful pe masă şi i-ai dat vânt să se rotească sfârâind...

Ai privit vreodată, Ştefane, punctul de fugă al unui sat de case mici şi cărămizii, acoperite cu ţiglă, acele linii imaginare ce pornesc din cornişe şi streşini şi crestele acoperişurilor şi hornuri şi lucarne, pentru a se întâlni undeva, foarte departe de noi, într-un punct unde dacă am avea putinţa să ajungem, cu adevărat am ieşi din lume, pentru a intra pe acolo într-un basm? Tot ce vezi împrejur înmănunchează liniile unui punct de fugă, unde se unesc toate cele câte se află pe pământ şi se îngemănează. Ştefan zâmbi acestui gând al său, păşi peste pragul fânarului în noroiul ogrăzii, răcorit deasupra şi călduţ înăuntru, în care i s-au cufundat picioarele şi privi cum printre degetele picioarelor lui trece pământul ca o pastă înălţându-se în fâşii molatece şi zâmbi, plăcându-i cum trece pământul printre degetele picioarelor lui, mângâind pieliţa aceea fină, ce rămâne aproape întreaga viaţă neatinsă şi răcorind-o. Privi peste câmpurile ce după destrămarea norilor, abureau, albăstrind zările. Se întinse la fel de prelung ca un câine şi din piept îi ieşi un stăruitor geamăt, parcă dintr-o cavernă oraculară, unde s-a săvârşit un miracol. Dar se trase iute în sine şi se ascunse după colţ, ca să nu-l vadă tătâne-său şi să-i spună cine ştie ce vorbă de ocară, căci stolnicul, călare, pornise cu flăcăii spre sat şi Ştefan privi cum copitele cailor se afundă în pământul ogrăzii ca într-un mâl şi cum din copite sunt aruncate bucăţi de noroi împrejur. Se scutură. Unde se ascunsese, sub streaşina şurii, lângă urzici, îi cădeau pe spinare picuri de apă şi Ştefan sorbi aerul printre dinţi, de parcă apa ar fi fost sloi şi îşi aminti cum învăţase să fumeze, ţigări din păr de porumb învârtit în pănuşi, hiiii, caii popii-n păpuşoi!, când tot aşa făcea hiii, cum a tras acum aerul printre dinţi. Stolnicul mergea mic şi subţire şi drept ca un sfredel şi ţanţoş în şaua calului, spre Dâmbul Melcilor, dincolo de care se întindea satul. Moşia ar fi fost o câmpie întinsă, dacă fantezia naturii n-ar fi aşezat gruieţe pe ea, botezate de oameni în fel şi chip, Dâmbul Merelor, Colnicul Vătafului (numit aşa pentru că de aici îi urmărea vătaful toamna la seceriş, cu pălăria dată spre ceafă şi ştergându-şi mereu asudul frunţii cu un ştergar), Gorganul Găinii (nimeni nu mai ştia de ce se numeşte aşa), Măgura Dulce, Colina Zdrenţărosului, Movila Galbenă, (unii îi spuneau Movila Galbenilor), Culmişul Pahonţului, Greabănul Tânguirii (aici se spune că fusese înfipt în trecut un stâlp al infamiei), Obcina Mică şi Obcina Mare, sau Piscanul Prisăcarului, încât Ştefan, uneori, se gândea la câmpia acoperită de colnice ca la o geografie mitică, o geografie unde mari ritualuri din an adunau popoare cu slavă sacră, pentru un şotron cosmic. Nu-şi cunoştea vârsta Ştefan, dar doica ţinuse oarece socoteală şi îi spusese că are cam şaptesprezece ani. Privi iar călăreţii. Stolnicul şi flăcăii înaintau pe drumul plin de glod şi se pierdură încetul în spatele Dâmbului Melcilor. Când trecură de gruieţ, stolnicul Constandin văzu înainte satul, unul din satele moşiei sale, cel mai apropiat de mlaştina pe care odată vroise s-o asaneze şi unde acum, când văzduhul se limpezise după ploaie cu o nefirească tihnire, broaştele orăcăiau, cuprinse parcă de răzvrătire. Apele ploii săpaseră făgaşe adânci, au crestat uliţa cu brazde, surpaseră poduri, intraseră prin curţi şi le zbârciseră cu şuvoaiele lor neîmpotrivite. De vale, unde apele s-au scurs mai cu sârg şi s-au adunat în băltoace, câţiva oameni propteau cu pari pereţii de chirpici ai unei case spartă la temelie şi agăţaseră în meri şi pruni veşminte şi velinţe la uscat...

Ştefan privise o vreme după tătâne-său, până ce dispăru cu pâlcul de flăcăi în dosul Dâmbului Melcilor şi privind spre urzici, îi veni gândul să bage mâna între ele, spre a vedea ce simte pielea urzicată şi cum se băşică şi cum îl ustură şi cum va fi când o să dea cu apă rece peste spuza ce avea să i se întindă pe braţ şi întocmai făcu, deşi dorise doar să-şi închipuie toate acestea, iar nu să preţuiască în adevăr senzaţia, pe pielea lui. Dar după ce gândi, nu-şi putu stăvili pornirea şi iată că antebraţul lui, cu mâneca suflecată pe el, porni către frunzele verzi şi subţiri şi zimţate ca frunzele de izmă, încât uneori chiar nu ştiai care e izma şi care urzicile, dacă nu erai cu băgare de seamă, dar Ştefan ştia bine că pe frunzele de urzici stă un puf ca bruma, rugos. Îşi trase mâna, au!, apoi îşi frecă pielea cu palma şi se bucură, nu era aşa rea urzicarea cum crezuse, ba chiar îl gâdila puţin, încât râse, dar peste piele se întinse apoi un prurit pătimitor şi Ştefan luă apă de ploaie dintr-o baltă şi stropi antebraţul şi se scărpină iar şi usturimea crescu şi mai mult. Porni către bucătărie, să îmbuce vreo rămăşiţă de la micul dejun, deşi nu-i era prea foame şi răbdare n-avea ca bucătăresele să-i prăjească un scrob cu muşchiuleţ de porc tăiat mărunt şi amestecat cu ceapă pe care să-l mănânce cu mămăligă rece şi galbenă ca aurul (era mâncarea lui favorită scrobul galben cu mămăligă galbenă, se îmbina în ea moliciunea omletei şi asprimea făinii de porumb, deşi altfel nu suferea galbenul, decât numai în acele bucate luminoase ca soarele îi plăcea).

Era puţin trist în acea dimineaţă, dar nu din cauza ploii, a ruperii de nori ce se destrămau acum în petece albe, rătăcitoare, ci a sfaturilor primite de la tatăl său cu o zi înainte, să nu fii aidoma torentului, viiturii, ce rupe în cale şi smulge rădăcinile toate, ci aidoma mâlosului fluviu, iar Ştefan se simţea acum ca un fluviu mâlos şi care abia înaintează cu apele lui grele şi somnolente şi magnifice, nepăsătoare şi fără conştiinţă, încât abia îşi mişca mâinile, dar gândi că nu e deloc uşor să fii fluviu, ci mai degrabă, în acea clipă, s-ar fi vrut amiral, dar nu un amiral al mării, ci al cerului, adică să comande corăbiile norilor, urcat la pupa cu picioarele pe balustradă şi agăţat cu mâna de un fuior de abur, aşa cum s-ar ţine de un odgon şi cu ocheanul în cealaltă mână şi cu o pălărie de corsar pe cap, triunghiulară. Ai privit vreodată, Ştefane, punctul de fugă..., îşi aminti iar gândurile de acum jumătate de ceas şi în punctul de fugă nu mai văzu adunate liniile imaginare pornite din cornişele caselor, ci văzu fuga zilelor şi nopţilor către un punct în care erau sorbite şi neînturnate. Porni spre acel punct cu viteza luminii şi dintr-o dată universul se schimbă în jurul lui, deveni transparent şi luminos şi colorat şi Ştefan scoase un chiot, iha!, ca şi când s-ar fi aflat în spinarea unui buiestraş sălbatic, ce vrea să-l arunce din spinare şi strigătul său fu auzit în casă şi bucătăresele năvăliră afară, i s-o fi întâmplat copilaşului ceva, Doamne feri, şi-l văzură pe Ştefan umblând desculţ prin noroi şi prin bălţi, cu un cârd de boboci de raţă, ca nişte gălbenuşuri, în jurul picioarelor lui, piu, piu!, iar mai apoi ochii lor grijulii descoperiră pruritul de pe antebraţul copilului, cum îi spuneau şi năvăliră asupra lui, ce-ai păţit, puiule, cum de te-ai urzicat?, şi îl luară pe sus, în braţe, purtându-l în bucătărie lângă cuptor şi i-au scos cămaşa udă şi nădragii şi le-au pus la uscat şi aşa, în chiloţi, stând pe marginea patului, Ştefan îşi încreţi fruntea, apoi ridică o sprânceană, apoi pe cealaltă, pe rând, jucându-se cu diferite mimice şi apucându-se să râdă cu bucătăresele şi ele o strigară în cor pe Luciiiiiia, anume pe ea şi ea veni cu feşele umede şi când intră, Ştefan simţi cum o boare ce adunase de pe câmp miros de romaniţă şi de fân, de albăstrele şi soare pătrunde o dată cu ea în odaie, sorbi pe nări mirosul adâncindu-l în el ca într-o altă lume, o lume tihnită şi blândă, cuprinsă într-o pieliţă vie, inervată, încetă să se scălâmbăie şi chiar înţepeni, pentru că Luciia nu era ca alte slujnice, nu era îngâmfată şi greoaie şi nici nu râdea niciodată, ci doar plutea, aluneca la un deget înălţime de pământ, prin aer, cu zefirii parfumaţi după ea şi bucătăresele îşi dădeau coate şi aruncau ocheade, ascunse printre oalele mari cât butoaiele, puse la fiert pe plitele sobelor şi care abureau greu, arătând spre obrazul lui Ştefan, care se înroşise, cum sta el nemişcat din cauza Luciiei. O iubea de multişor Ştefan, nici el nu ştia prea bine de când, să tot fi fost vreo doi ani şi o iubea nici nu ştia de ce, dar îi venise aşa, văzând-o mereu pe acolo, cu treburile mărunte ale casei, pe care le făcea în locul doicii tatălui său, de când doica îmbătrânise, se îngrăşase peste poate şi o lăsase vederea şi era atât de înceată, încât nici pe scaun nu putea sta, ci mai mult întinsă pe pat şi totuşi, când ieşea prin ogradă uneori, lui Ştefan îi părea că e un glob de păpădie uşor, imponderabil.

Luciia desfăcuse o faşă, o încălzea lângă cuptor, ca să-i panseze antebraţul, dar Ştefan privind faşa, începu să se creadă iar prunc, urcă în pat şi se întinse şi gânguri acolo cu mâinile şi picioarele în sus şi aşteptând să fie înfăşat. Dar Luciia, cu o mină serioasă, chiar puţin îmbufnată, dacă nu era cumva severă faţă de acel prunc mare, mai înalt decât bucătăresele, care se răsfăţa în pat, se apropie de el, cu buza de jos uşor bosumflată, dar nu pentru a-i da să sugă lapte, aşa cum ar fi dorit Ştefan şi nici să-l gâdile pe burtă, ci îi luă braţul urzicat cu un gest scurt, aproape brutal şi începu să înfăşoare în jurul lui pansamentul cald, foarte concentrată la ceea ce făcea, plăcându-i parcă durerea provocată băiatului, o durere dulce, gândi Ştefan, lungind în gând literele cuvântului duuuulce şi care nu ştia de unde vine, din antebraţ, sau din buricul său, pentru că în buric simţea aşa, ca un soi de emoţie vie şi foarte tandră şi nu ştia încotro s-o diriguiască, lăsând-o acolo unde nu-i plăcea că se află, fiindcă nu-i părea regeşte să sufere de o zonă atât de sensibilă în trupul său, încât dacă ar fi atins-o cineva, ar fi fost ca şi când ar fi pus piper pe o rană, pe un loc jupuit şi când Luciia termină şi se ridică în picioare vădind că vrea să plece plutind, Ştefan sări în picioare, îşi trase nădragii şi cămaşa uscate şi cam scorţoase pe el, dar în fugă, fără să se încheie şi auzindu-l pe Burcuş în ogradă, hau-hau, ieşi valvârtej şi afară soarele se rotea ca o roată zimţată în cer, măcinând albastrul într-un pospai cernut asupra pământului ca o lumină. Şi apoi soarele se făcu aidoma unei urechi, pentru că Ştefan păstra în minte urechile Luciiei, cele mai mici urechi din câte văzuse şi un pic roşii, numai bune de ronţăit şi i-ar fi plăcut să le ronţăie ca pe un şorici şi estimp firele răzleţe ale părului ei adunat într-o coadă şi strâns ca un colac împletit gros la ceafă, să-i gâdile obrazul. Şi pofta de-a morfoli urechile Luciiei, simţind-o în acel timp cum se zbate şi el ţinând-o cu îngâmfare, crescu atât de mult în Ştefan, încât începu să geamă şi să gâfâie şi se îndreptă spre scara proptită de casă, urcă în pod şi pe tocător tăie cu briceagul câteva frunze de tutun în fâşii lungi şi subţiri cât firul de păr şi plăcându-i cum foşnesc frunzele aproape negre din pricina uscăciunii, îşi răsuci o ţigară şi o aprinse cu amnarul ascuns lângă o grindă, în praful podului şi trase adânc fumul aspru şi iute, care-i veni în gură ca o batjocură şi făcându-i din limbă limbău.

O văzu pe Anisia cum urca scara, câte-o treaptă. N-o să reuşească, gândi el şi apoi se mânie că ţânca se ţine după el, în loc să vină Luciia şi ţâţâi din limbă. Tâfnos, nu-i dădu mâna s-o ajute să urce în pod, ci se răsti la ea:

- Ce cauţi aici, nu vezi că eşti prea mică?

Anisia se opri pe scară.

- Dar tu câţi ani ai?, întrebă ea.

- Eu am şaptesprezece, răspunse Ştefan.

- Eu cinci.

O vreme se uită la Ştefan, cu ochii de o inocenţă albastră, mirată de parcă ar fi urcat în cer.

- Mda, eşti cam mare, cugetă ea.

- Ţi-am spus că eşti mică, sau eşti şi proastă?, îi zise el.

Anisia se supără, se strâmbă la el şi scoase limba şi coborî scara. Văzându-se iar singur, pe Ştefan îl pufni râsul. Râse o vreme, înveselit şi părându-i rău că a bruftuluit-o pe Anisia. Mai trase o dată din ţigară şi o aruncă dându-i un bobârnac şi urmărind-o cum cade din pod într-un nor de cenuşă şi fum şi scântei. Hei, tocmai ca o cometă îi păru că ar fi şi gândi o vreme la cometă şi la cum au dat veste învăţaţii că peste şapte luni o cometă va cădea aidoma unei frunze veştede pe pământ şi viaţa în lungul şi în latul lumii se va stinge. Dar Ştefan îşi zise că viaţa din lungul şi din latul lumii nu-i mai mult ca un pufăit de mahorcă sau ca aburul ce iese din cazanul de ţuică, adevărata viaţă stând cuprinsă în alt loc, în odaia minţii unui om, unde trăiesc aievea toate câte există, ca un fluviu în curgerea lui maiestuoasă şi trândavă şi neîntreruptă.



(fragment de roman)