Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Dance me to the end of love de Tudorel Urian


Poezia Clarei Mărgineanu se întemeiază pe o estetică a eşecului şi/sau a potenţialităţii în iubire. În lirica ei contează nu ce este sau ce a fost, ci ce ar fi putut să fie. Toate iubirile Clarei Mărgineanu sunt iubiri trecute sau rămase în stadiul de potenţialitate. Amintirile şi imaginaţia sunt cele care îi animă viaţa şi o Clara Mărgineanu trăindu-şi fericirea la timpul prezent ar fi, în planul poeziei, o prezenţă la fel de insolită ca un, să zicem, Bacovia, poet bucolic. Contemplarea propriilor înfrângeri, a experienţelor mai mult sau mai puţin traumatizante, îi conferă poetei sentimentul puţin pervers al unei împliniri sui-generis. Tot ceea ce în viaţă a fost promisiune şi speranţă devine certitudine doar la nivelul poeziei. De aceea, cărţile Clarei Mărgineanu sunt un fel de albume de amintiri, o celebrare a iubirilor trecute, o privire melancolică spre propria tristeţe, asumată ca destin.

S-a spus despre poezia Clarei Mărgineanu că este ca un strigăt, s-a făcut chiar comparaţia, banală, cu tabloul lui Munch. Mă tem că nu este aşa. Versurile sale nu au nici stridenţa ţipătului lui Munch, nici tonurile de jelanie specifice poeziei populare. Ele seamănă mai degrabă cu versurile lui Leonard Cohen. Puţinătatea mijloacelor poetice, mesajul direct, fără prea multe sofisticării stilistice, trăirea intensă în amintire, exhibarea gândurilor care în mod normal rămân nemărturisite, sunt elementele definitorii ale poieticii Clarei Mărgineanu.

Sălbăticiei trăirii, îi urmează, inevitabil, luciditatea cinică a observaţiei, augmentată în amintire: ,A doua zi nu mă cunoşteai/ apropierea mea îţi îngheţa zâmbetul/A doua zi era foarte târziu pentru amintiri/ şi foarte devreme pentru dorinţă,// A doua zi mă prelingeam/ printre voluptăţi trucate..." (Ultima scrisoare, p. 26). Eşecul este pentru Clara Mărgineanu un spectacol în sine, iar etalarea lui se face într-o retorică specială. Tonul devine apoftegamtic, judecăţile par desprinse din romanţele lui Minulescu: ,Am învins/ fiecare pe celălalt,/ fiecare pe sine,/ şi împreună/ perechea care am fi putut să fim" (Despre învingători p. 53)

Lumea Clarei Mărgineanu este o lume contorsionată, în care biruinţa este începutul eşecului, iar eşecul forma supremei biruinţe. Trecerea de la extaz la agonie se face fulgerător, nimic nu durează, fericirii de azi i se opune blazarea de mâine. Singurul reper sigur în această lume a imponderabilelor este poezia. Ea transformă înfrângerile vieţii în clipe de visare, completează cu imaginaţie spaţiile pe care viaţa le-a lăsat deschise, permite revanşa acolo unde amintirile dor. Scriind, poeta îşi contemplă viaţa cu detaşare, aşa cum ar privi o piesă de teatru ale cărei personaje îi sunt străine: ,Ea dă în clocot, El se înzăpezeşte,/ O iubire ar fi strălucit mocnit/ ca o ameninţare tânjită,// Nu pot să scriu decât actul întâi neterminat,/ în care personajele îşi tânguie replicile/ roase de spaime şi adevăr,/ la trei dimineaţa" (Actul întâi neterminat, p. 37)

Rareori în acest univers zguduit în permanenţă de seisme erotice şi/sau potenţial sentimentale apar momentele de serenitate. Ziua de naştere a lui Nichita Stănescu o scoate pentru moment din angoasa cotidiană şi îi dă iluzia confortului pe care îl poate oferi o existenţă banală. ,După delir, liniştea de a coborî scările/ şi a cumpăra o pâine,/ În băcănia din colţ, mirosea a cafea,/ măcinată proaspăt,/ Ťam doar monede de câte o mie...ť, i-am spus vînzătoarei,/ a zâmbit,/ ,ce frumoasă e pâinea",/ am privit în sus,/ florilor din fereastră le era sete,// un înger a urcat scările la braţul meu,/ Ťvezi că fierbe ceaiulť, mi-a spus,// şi mi s-a părut că nimeni nu mă va mai lovi vreodată.// Aparenţa de normalitate/ răscumpără viaţa,/ pe 13 decembrie" (p. 48)

Poezia Clarei Mărgineanu e plină de paradoxuri. Aparent intimistă, ea exhibă cu voluptate volutele sufletului într-o retorică, uneori prea înaltă. Nu poţi să ştii niciodată citind aceste versuri cât este trăire şi cât este mimarea unei trăiri. Modelul Minulescu este, din acest punct de vedere, valabil, chiar dacă la nivelul prozodiei nu există elemente comune. Un alt model posibil ar putea fi Virgil Mazilescu şi mă refer aici la modalitatea prin care autoarea îşi transfigurează poetic experienţele existenţiale.


Sentiment şi candoare

La polul opus imaginarului poetic al Clarei Mărgineanu se află lirica Monicăi Pillat. Vitalismului debordant, cvasi-nevrotic al autoarei volumului Fata de asfalt, i se opune echilibrul seren al unei poete crescute la şcoala clasicilor, care a găsit drumul sigur, bătătorit al credinţei. Dacă poezia Clarei Mărgineanu este una a penumbrelor, a spaimelor şi a durerilor mai vechi sau mai noi, cea a Monicăi Pillat este solară învăluită în luminile molatice ale Paradisului. Vidului sufletesc din viaţa tenebroasă a Clarei Mărgineanu, îi corespunde sufletul plin de amintiri şi nostalgii al Monicăi Pillat. Totul, în Dorul de rai, emană echilibru, candoare, lumină.

Credinţa şi obiceiurile tradiţionale sunt cele care dau lumii continuitate. Prin ele trecutul se uneşte cu prezentul şi viitorul, oameni de mult trecuţi în amintire îşi recapătă locul în prezent, pe calea amintirii. Crăciunul devine prilej de rememorare a tuturor celebrărilor anterioare, o sărbătoare la care participă toţi cei care au stat în preajma pomului împodobit, ieri, ca şi azi: ,Simt boare de colinde,/ Înconjurându-mi bradul,/ Din glob clipeşte neagră/ Pisica de-altădată,/ Pe crengi lângă beteală/ Văd zâmbetul bunicii/ şi ochii stinşi ai tatei/ Învie-n raza Stelei.// O iesle stă în noapte/ Afară la fereastră,/ şi când deschid, stingheră,/ Sufletul meu în iarnă,/ Golaş, fără scăpare,/ E strâns adânc aproape/ De braţe nevăzute" (Crăciun, p. 65)

Comuniunea cu trecutul este perfectă. Fiecare petec de pământ, fiecare gest, fiecare cuvânt are o semnificaţie în amintire. Pământul poartă urmele celor care au călcat pe el înaintea noastră, gesturile au mai fost făcute, identic, de fiinţele dragi care ne-au precedat. În versurile Monicăi Pillat viii şi morţii comunică, trecutul se pierde în prezent, poeta de azi retrăieşte uimirile, bucuriile şi durerile de ieri ale bunicii sale. Deşi toate se schimbă lumea rămâne aceeaşi, dacă ştii cum să o priveşti. Totul este altfel şi totul se repetă, într-o horă a timpului care face ca bunica să redevină fetiţă, iar copila să-şi simtă propria îmbătrânire:,Rămân alături dispărându-mi,/ Mă sfarm şi totuşi sunt întreagă,/ Parcă acum aş fi pământul/ Pe care de demult bunica/ Îl mângâia chemându-şi mama/ În pâlpâirea lumânării./ Pe când îmbrăţişa mormântul,/ Ea se vedea din nou fetiţă/ şi degetele ei sfioase/ Cuminte netezeau ţărâna,/ Iar eu, copil, privindu-i mâna/ Mă învecheam veghind absenţa." (p. 130)

Este lesne de observat că moartea nu are nimic terifiant în viziunea Monicăi Pillat. Morţii ei sunt suflete blajine şi prezenţa lor în amintire este reconfortantă pentru suflet.

Prin volumul Dorul de rai se simt uneori trecând umbrele lui Arghezi, Doinaş (din Psalmi), Ion Pillat, şi chiar Eminescu. Unele versuri parafrazează formule celebre, în altele poeta dialoghează mai mult sau mai puţin voalat cu iluştrii ei înaintaşi, În relaţia cu Domnul, Monica Pillat îşi lansează propriul ei ,Vreau să te pipăi şi să urlu, este". Urmele domnului se văd la tot pasul, prezenţa sa se află în suflet şi în tot ceea ce o înconjoară. şi totuşi, o urmă de îndoială argheziană se insinuează în mintea ei. Dilemele lui Toma pot fi şi ale ei: ,Mi-Te-nfăşori pe suflet/ Când mi-e frig/ şi cum mă rătăcesc/ Îmi laşi un semn/ În firele de iarbă/ Din pavaj,/ În licăriri de chipuri/ şi în nori,/ În cărţile pe care/ Le deschid.// Îţi cer încă dovezi/ dar ce ciudat,/ Cu cât adun mai multe/ Mărturii,/ Cu-atât sunt mai nesigur/ că exişti,/ şi totuşi Tu mă ţii/ Parcă în mâini/ Ca pe o lumânare/ Să m-aprind" (Toma, p. 149).

Sentimentală şi candidă, poezia Monicăi Pillat este o oază de linişte şi puritate într-o lume care pare să-şi fi rătăcit definitiv valorile fundamentale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara