Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

Să începem cu prezentarea personajului. Se numeşte Werner Gadliger, este grafician şi artist fotograf, trăieşte la Zürich, a expus mult, în multe ţări, a scos multe albume, toate sub semnul nonconformismului natural ca un semn din naştere, un fel de nebunie nedisimulată, dar nici ostentativă, prezentă în firea oricărui artist care a renunţat demult la datul cu tifla ,pour scandaliser les bourjois", dar continuă să provoace ,şocul" estetic la prima vedere. L-am cunoscut la Lenzburg, în Elveţia, acum un an, la o lectură, mi-a făcut cîteva fotografii - cele mai reuşite din colecţia mea de poze -, cîteva complimente, cum se obişnuieşte după o lectură, un pahar de vin roşu... am rîs fiindcă s-a recomandat ,Gerner" în loc de Werner (Gerner s-ar traduce în româneşte ,mai plăcutul", ,mai dragul"), de atunci îi spun aşa. Acum, aflîndu-mă, din nou, cu o bursă în Elveţia, mă întîlnesc în secret, pe coridoarele mănăstirii măicuţelor capucine cu Ion Caraion, cu Genu Ghelber, cu Cioran, cu Regele Mihai şi multe alte spirite româneşti, dragi mie, şi încep să simt tot mai mult că parcă ne-am chema unii pe alţii, de oriunde am fi, pentru o scurtă şuetă în această ţară ,paradisiacă" - îmi asum desuetudinea acestui cuvînt -, prin care şi-au plimbat prietenii mei ,rău-iubiţi", cum plimbi un cîine orb în lesă, patria pierdută... Gerner m-a sunat, ne-am întîlnit la seara festivă dedicată lui Gellu Naum, în incinta Bibliotecii Centrale din Zug. Au prezentat Ernest Wichner, poet, directorul instituţiei Literaturhaus - Berlin, care traduce piesele de teatru, scrise de ,cel mai mare poet român", cum este numit în spaţiul german şi eu cred că aşa se şi cuvine, şi scriitoarea Herta Müller, în calitate de prietenă a celui omagiat. Pentru cei care nu au aflat încă (din păcate la noi multe aplauze sau manifestări de apreciere ajung tîrziu sau nu ajung deloc), vreau să amintesc aici că acum doi ani, la Tîrgul de Carte de la Frankfurt a apărut Antologia exhaustivă a operei poetice a lui Gellu Naum în traducerea lui Oskar Pastior, care a murit subit, cu două zile înainte de prezentarea cărţii. Să-l fi invitat prietenul lui român la o Comană, ştiută numai de ei? Stăm în sală alături de Vlad Zografi şi, la un moment dat, ne-am uitat consternaţi unul la altul: Cum să-şi dea publicul elveţian seama de valoarea poetului român, dacă nu s-au citit decît trei poezii scurte, complet nereprezentative, rămînînd ca Ada Milea să cucerească sala cu Apolodor. Pentru spectatorul elveţian, Gellu Naum rămîne, fără îndoială, autorul cîtorva piese de teatru traduse de Ernest Wichner şi a ,cîntecului" Apolodor, tradus impecabil de Rolf Bossert, care mă convinge, iată, la mai bine de douăzeci de ani de la sinuciderea sa, că a fost cel mai adevărat poet din Aktionsgruppe-Banat. Şi acum intră în scenă Gerner alias Werner Gadliger. După o şedinţă de vreo 15 minute de pozat (sînt un fotomodel excelent!), îmi dăruieşte albumul lui de grafică şi fotografie Augen-Blicke (,Augenblick" înseamnă în germană ,clipă", o fi venind de la a clipi, pentru că dacă încercăm să despărţim cuvîntul german compus Augen-Blicke, ne vom deplasa traducerea dintr-o direcţie temporală în una spaţială: Ochi-Priviri). Răsfoind reproducerile de grafică, gravurile, ne întrebăm care este relaţia interioară, lanţul ascuns care l-a tras pe fotograful specializat în fotografii din avion spre desen şi spre gravură? Imaginile rezultate dintr-un impuls care nu urmăreşte să ajungă nicăieri, are ceva din gratuitatea unei lucrări care se reproduce mecanic ca o generaţie spontanee. în ciuda detaliului, lucrat cu o minuţie de bijutier, la prima impresie poţi crede că cineva se joacă pe hîrtie cu creionul în timpul unei convorbiri telefonice... Concomitent însă, în desenele mici în general, de formatul unei ferestre de avion, locul imaginii pare nelimitat, apariţiile se construiesc singure într-o spaţialitate şi o metamorfoză infinite, nerespectînd nici o altă regulă decît aceea a stilizării în exces a detaliului care creează viziunea. E atâta gratuitate şi atîta fantezie nemotivată în această artă, încît, ducîndu-mă zilele trecute la Zürich să viziez ,Cabaretul Voltaire" pe Spiegelgasse (şi casa lui Lenin care se află în vecinătate), m-am pomenit în sala plină cu manuscrise, scrisori şi fotografii, lăsate în dezordine, pe pervazul ferestrelor, pe un colţ de masă, lîngă un şemineu, parcă de cineva care a plecat în grabă şi le-ar fi uitat acolo. Am căutat mult numele lui Tristan Tzara alături de Marcel Duchamp sau de Ivan Goll sau... nici nu mai ştiu - multe nume necunoscute - pînă să-l găsesc, şi închipuiţi-vă, m-am pomenit că-l caut pe Werner Gadliger, a cărui respiraţie o simţeam acolo. Dar surpriza cea mai plăcută mi-a făcut-o albumul acestui producător neobosit de animale fabuloase, peste care domneşte maiestos un elefant ca un exemplar de tranziţie între natură şi tehnică, o premoniţie, un avertisment? Şi deodată, fotografiile mi-au adus în faţă cîţiva prieteni comuni, coincidenţă şi mai bizară cînd te afli într-un spaţiu străin. E grozav să te trezeşti în faţa unui om pe care îl cunoşti atît de puţin şi să-ţi descoperi atîtea predilecţii şi întîmplări comune, încît îţi vine să strigi: ,Cum adică, lumea asta mare în care abia am intrat este atît de mică?" Uite-o pe Aglaja Veteranyi, uite-l pe Werner Morlang, cunoscutul critic şi teoretician literar, uite-o pe Marianne Frisch - fosta soţie a lui Max Frisch - pe care am cunoscut-o la Berlin, acum vreo cinci ani, în casa lui Ernest Wichner şi s-a născut între noi o simpatie reciprocă... E grozav să-ţi dai seama că pătrunzi încet, încet în conştiinţa unei lumi pe care nu ţi-ai fi putut-o imagina niciodată a ta: cum stam aseară, după lectura, pe care am avut-o împreună cu Christian Haller la Şcoala de literatură din Aarau, la un pahar de vin roşu, într-o locantă de lîngă gară cu mai tinerii poeţi Markus Bundi şi Andreas Neeser (conducătorul cursurilor de literatură la clasele mari), se simţeau atît de absorbiţi de grijile cotidiene, de politică, de viitorul unui tineret debusolat, încît au început să vorbească în dialectul alleman care stă la baza limbii elveţiene: nu înţelegeam nimic, mă uitam la ei ca la teatru, erau pentru prima dată ei, cei mai adevăraţi şi, culmea, eu nu mai eram în sală, eram pe scenă cu ei, pentru prima oară am simţit fizic că aparţin nu unei ţări, ci lumii. L-am întîlnit, fireşte, şi pe Werner Morlang, cu aerul lui de bonom, de uriaş pus pe fapte bune; cînd m-a văzut a scos-o pe Aglaja din buzunarul de la piept, mi-a adus ultimul ei volum: Vom geräumten Meer, den gemieteten Socken und Frau Butter (Despre marea dereticată, şosetele închiriate şi doamna untură), apărut postum. Nu ştiu ce sînt textele astea. Fac şi eu acum ca minunaţii mei confraţi din juriu care mi-au spus că n-au putut să-mi dea premiul US pentru Fetiţa cu o mie de riduri, fiindcă le-a fost imposibil să decidă dacă e poezie sau proză... atunci e mai mult ca sigur quasi-literatură denumire dată de Octavian Soviany, Adela Greceanu şi Nora Iuga acelei literaturi care seamănă cu elefanţii lui Werner Gadliger. Adică ceva între trompă şi furtun, ceva ce nu ştie ce vrea. Adică ceva ce nici Aglaja poate n-a ştiut pînă la capăt.



Aglaja VETERANYI



Hai să facem amor



Un bărbat şi o femeie stau pe divan. Divanul

stă într-o cameră.

Camera într-o casă.

Casa stă fix pe cap.

Lîngă casă e un pătuţ cu un

copil acoperit de pămînt.

Sau un cuib de pasăre c-o ureche în el?



El îşi pune mîinile pe pieptul ei. Ea deschide

ochii, priveşte-n tavan. O lampă. în spatele

tavanului e podeaua etajului de deasupra. Poate

la etajul de sus se petrece ce se petrece şi la

etajul de jos.



Ea plînge. Lacrimile îi curg în gură, au

gust de sudoare.

Ea începe să-i lingă fruntea.

Asta îi place lui.

Atunci membru lui se face mare şi ea

trebuie să-l descheie la pantaloni. Nu se grăbeşte

şi numără pînă la patru. Pe urmă i se năzare

că ar vrea să-şi amintească ceva la ce

nu s-a gîndit niciodată.



în timp ce el îşi pune membru între sînii ei

începe să cînte-n somn copilul acoperit de pămînt



Abia a terminat el că ea se spală pe mîini

în orificiul de scurgere de lîngă uşă

Este o uşă ca toate uşile în toate odăile.



Tata


Nu mă las omorît, spune
copilul urît.

îşi bagă mîna-n gura mamei
pînă-n fund.
Te iubesc, spune copilul şi linge
mirosul din gura mamei.
Mama are o gură mare şi-o
limbă îmblănită
Nu mai mănînc, spune copilul. Hai, prinde-mă!
Se apleacă şi-şi lasă burta să se tîrască
pe podea.



Mama creşte ca o linie, pare o
crăpătură în aer.

Copilul îşi întinde vîrfurile picioarelor şi spune,
Am visat o burtă în care
zac ca mort. Burta are ochi mulţi. Toţi
arată ca tine şi m-au văzut exact.
Nu-i iubeam pe ochii ăia, mă priveau
printre coaste.



Copilul urît se aşează pe podea şi
începe să numere degetele care
pătrund prin pereţi.



Vizită 1



Tata intră-n cameră şi se aşează
pe obrazul ei
Vasăzică, spune ea, ai venit?
Am venit, spune el.
Ai venit?
Da, spune el, da.
El stă un timp. Pe urmă se ridică
Acum plec.
Ea îşi împătureşte obrazul şi-l pune
în dulap.



Lecţia de pedeapsă



Tata a murit în lipsă.
Mama trăieşte-ntr-un leşin.
Am crescut din ce în ce.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.



în româneşte de

Nora IUGA

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara