Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
De ce este un eşec Muzeul Naţional de Artă Contemporană? (o întrebare cu zece variante de răspuns) de Pavel Şuşară

1. Pentru că, în mod real, nu poate exista un muzeu de artă contemporană. Muzeul este o instituţie de conservare, ea însăşi olecuţă conservatoare, cu structuri stabile şi cu un patrimoniu istoricizat, în vreme ce arta contemporană este un fenomen diversificat, în plină dinamică, altfel spus, instabil, în proiectul căruia intră mai degrabă revolta faţă de mesajul care şi-a identificat limbajul decît nostalgia galantarului şi aspiraţia către tihna vitrinei. În mod real, arta contemporană poate constitui materie primă pentru un centru, un institut, în fine, o instituţie de cercetare a formelor proteice, a marilor responsabilităţi asumate cu elanuri juvenile şi, evident, a fascinaţiei pentru domeniile pe care le ataci frontal, dar în care nu ai o competenţă certă.

2. Pentru că Muzeul... s-a făcut la comandă politică şi din nevoi propagandistice, fără a se lua în calcul un mediu artistic real şi configuraţia specifică a spaţiului de referinţă, aşa cum derivă el, în principiu, din calificativul naţional. Cu o conducere numită discreţionar, de unde şi comportamentul ei discreţionar, fecundarea s-a făcut in vitro, iar naşterea, grăbită de scadenţele calendarului politic, prezintă toate datele unui avort asistat.

3. Pentru că directorii Muzeului..., Mihai Oroveanu şi Ruxandra Balaci, sunt incompatibili pentru un proiect comun. Deşi Oroveanu cunoaşte în detaliu arta contemporană românească, tocmai ofensiva detaliului i-a obturat accesul la ansamblu şi a provocat grave rătăciri ale criteriilor în delicata campanie de achiziţii, în vreme ce Ruxandra Balaci, care nu cunoaşte deloc arta contemporană românească, s-a rătăcit dramatic într-un fel de esperanto al limbajelor artistice şi a invalidat, ipso facto, opţiunile lui Oroveanu.

4. Pentru că nu se ştie, şi nici măcar nu sunt semne vizibile că s-ar fi întreprins cercetări, oricît de palide, în sensul acesta, ce este aceea contemporaneitate. Din perspectiva lui Oroveanu, contemporaneitatea este o problemă de calendar, adică tot ce mişcă este contemporan, pe cînd din perspectiva Ruxandrei Balaci, contemporaneitatea este ceea ce nu s-a născut încă, adică virtualitate pură.

5. Pentru că în loc să integreze proiectului artistic contemporan un sit flexibil, el însuşi receptacul şi exponat în aceeaşi măsură, cum ar fi un spaţiu industrial expiat în sistemul lui de referinţă, dar resuscitat prin conversia la un alt tip de realitate, totul a fost îngropat în măruntaiele casei de nebuni pe care Ceauşescu şi-o construise sieşi, pe numele ei Casa Poporului, întrucît, în mod evident, comanditarul era... poporul însuşi. Întocmai ca pe vremea proceselor staliniste, în procedura cărora mai întîi se dădea sentinţa şi după aceea se făcea rechizitoriul, şi în cazul Muzeului... mai întîi s-a făcut repartiţia şi abia după aceea s-a început, printr-o sofistică sincopată şi greoaie, inventarierea calităţilor arhitecturalo-metafizico-psihologico-etc.etc. ale locului, care, ca nisipurile mişcătoare, absoarbe şi aneantizează tot ce-i intră în raza de bătaie.

6. Pentru că, în loc să se manifeste liber, aşa cum i-ar fi stat bine, spiritul contemporan, ferecat zdravăn între zidurile ultimei cazemate staliniste, a început să vorbească, monoton şi exclusiv, chiar despre... Ceauşescu, despre minunata Casă a Poporului, despre Daciile oamenilor muncii care circulă cu multă abnegaţie printre grămezile de gunoi, despre China şi despre felurite perversiuni mioritice.

7. Pentru că, deşi arta, în general, nu minte, ea a fost pusă aici să mintă cu multă abnegaţie. Din repertoriul cîntăreţilor regimului comunist şi ai lui Ceauşescu, în special, au fost selectate vreo două lucrări ale lui Vasile Pop-Negreşteanu, un inocent, în felul lui, care nici astăzi nu înţelege prea bine de ce nu mai are comenzi, şi una a lui... Dan Hatmanu, ignorîndu-se, nu foarte inocent de această dată, zestrea similară pe care au lăsat-o Bitzan, să zicem, renascentistul contemporan Sabin Bălaşa şi încă mulţi alţii. Dar cum Bitzan intră simultan şi în segmentul celălalt, al experimentului de limbaj şi al realei libertăţi artistice, invocarea lui în contextul mizerabil al compromisului nu cădea tocmai bine viziunii reducţioniste şi maniheice a Ruxandrei Balaci.

8. Pentru că în spaţiul în care te aştepţi să ieşi din constrîngeri, să-ţi eliberezi mintea de prejudecăţi şi comportamentul de inhibiţii, în care tînjeşti să judeci fără nici o reţetă şi să priveşti amplu în jur, eşti deposedat de toate obiectele metalice, ţi se aşază mobilul în tăviţă şi agentul de pază îţi înfige detectorul în prohab, poate ca o aluzie la sterilitatea fără margini care se întinde, asemenea unui fluid onctuos, de-a lungul nenumăratelor spaţii albe, de spital fictiv, cu tavanul coborît pînă la nivelul de avarie psihică.

9. Pentru că şi în singura expoziţie reală, aceea a precursorilor Neagu şi Bernea, fascinantă prin substanţă, dar ratată prin discurs şi prin panotare, parcă anume spre a face o reverenţă spiritului tutelar al Casei Poporului, adică spre a sugera un mic cult al personalităţii, de data aceasta a directorului Muzeului..., toate etichetele specifică faptul că lucrările sunt din colecţia Domului Mihai Oroveanu.

10. Pentru că acest mod de a gîndi relaţia exponatului cu spaţiul reprezintă un abuz al spaţiului şi o răbufnire, din adîncul conştiinţei ideologilor care au conceput întregul discurs, a cine ştie ce frustrări legate de trista lor istorie personală. În loc să denunţe şi să exorcizeze depozitele, inerţiile şi reflexele unei memorii legate traumatizant de experienţele noastre colective şi individuale, proaspătul Muzeu Naţional de Artă Contemporană nu face decît să resemantizeze orizontul şi simbolistica totalitară, să se transforme subtil în elogiu şi să reconvertească semnalele disparate într-un amplu sistem mitologic. În esenţă, Casa Poporului şi spiritul ceauşist devin exponat borgesian, poate singurul, în propria lor realitate. Acest triumf al Casei Poporului constituie, din nefericite, şi eşecul major al Muzeului de Artă Contemporană. Păcat, pentru că....

...în loc de Epilog: Titu Maiorescu spunea cîndva cam aşa: energiile creatoare ale unui popor sînt limitate, asemenea unui bloc de marmură, şi depinde esenţial de ceea ce, îşi propune sculptorul. S-o realizeze pe Venus din Millo sau să imagineze o ,,statuă caricată". La noi, energiile rezervate Muzeului de Artă Contemporană, o instituţie indispensabilă ca proiect de cercetare a fenomenului artistic viu şi neîmblînzit, au fost folosite doar pentru a imagina o biată ,,statuă caricată". Încă o dată, păcat!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara