Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
De ce n-am un jurnal secret de Nicolae Manolescu


Se întâmpla săptămâna trecută în avionul care mă ducea la Paris. Citeam „Jurnalul secret" al lui Alex Ştefănescu, nu fără interes, fiindcă este cât se poate de amuzant.

M-a întrerupt din lectură servirea mesei. Doi tineri drăguţi, o fată şi un băiat, trăgeau printre rândurile de scaune căruciorul cu mâncare, împărţind caserolele pe dreapta şi pe stânga. Fata a trecut pe lângă rândul pe care mă aflam (precizez că nu avea numărul 13, ci 7), servin-du-i pe cei doi francezi de alături, dar nu şi pe mine. Nu-i nimic, mi-am zis, mă va servi băiatul care vine din urmă. Dar m-a sărit şi acesta, considerând, probabil, că nu eram clientul lui. I-am lăsat să termine operaţia şi m-am dus în spatele avionului. Cei doi şedeau de vorbă pe ultimul rând de scaune. „Bună ziua, domnule Manolescu!, mi-a zis fata. Doriţi un ziar, ceva?" N-apuc să răspund că-mi vreau porţia de mâncare şi-l aud pe băiat: „N-avem România literară, doar Jurnalul naţional de ieri". Încremenesc: de văzut, nu m-au văzut, chiar dacă mă cunoşteau, şi, încă, destul de bine. Aşa că spun resemnat: „Nici măcar... n-aveţi?" şi rostesc numele cotidianului preferat al lui M., şoferul meu de la Uniune, pe care îl citesc de obicei în maşină, şi care publică admirabile nuduri feminine, prevăzute cu steluţe aplicate pe părţile erogene. „S-a terminat", îmi explică politicos băiatul. Nu ştiam că mai fusesem sărit şi la distribuirea presei. Mă aleg totuşi cu o sticlă de vin roşu, la porţia de mâncare am renunţat, şi mă întorc la locul meu de lângă cuplul de francezi. Şi mă pun pe analizat situaţia. Am devenit, va să zică, invizibil. Noroc că numele şi ocupaţia mi se mai cunosc. Ia să notez eu asta într-un jurnal secret, îmi spun.

Îmi dau seama în secunda următoare că ar semăna cu „Jurnalul secret" al lui Alex Ştefănescu din lectura căruia tocmai fusesem întrerupt. Pastişa se va observa imediat. Şi unde pui că n-am nici pe departe umorul anecdotic al lui Alex Ştefănescu. Sunt cuprins de o invidie neagră şi încep să-i caut cărţii pe care o aveam în mână noduri în papură.

Primul lucru care îmi sărise în ochi era că n-are o scară justă a talentelor mele. (Sunt şi eu personaj în carte). Că mă declară cel mai mare critic actual, asta e o banalitate. Dar că l-am bătut la şah pe Adrian Păunescu, asta de ce n-o povesteşte? Mai ales că victoria am obţinut-o chiar în casa lui, ocazie cu care mi-a şi decernat drept trofeu o frumoasă vază de Boemia pe care o regretă, sunt sigur, şi astăzi, după mai bine de douăzeci de ani. M-a supărat şi cu povestea repetatelor lui coşmaruri. Îi visează noapte de noapte pe Iliescu şi pe Năstase. Coşmaruri sunt astea? Dar despre ale mele, care-i visez de trei ori pe noapte pe Voicu şi pe Vanghelie, fără să mă ajute nici Prostamolul, ce să mai spun? Ceea ce mi-a pus însă capac a fost socoteala cu meritele „Istoriei literaturii". A lui, nu a mea. I-a numărat paginile, semnele, a cântărit-o, a măsurat-o. Nu m-a mirat neapărat o astfel de cantitativă judecată critică. Fusesem şi eu invitatul emisiunii lui de tv intitulată, în acelaşi spirit mercantil, „Un metru cub de cultură". Dar eram sigur că voia să-mi concureze „Istoria critică". Calculul nu i-a reuşit, din fericire. Tot a mea era mai „mare". A recunoscut-o el însuşi într-o laudatio rostită pe scena Ateneului Român, când a declarat în auzul întregii ţări nu doar că scrisesem mai multe pagini (acum se spune semne) decât el, dar şi că n-a avut nici pe departe succesul meu la femei. Cavalerismul acesta mi-a făcut plăcere, chiar dacă nu era adevărată decât prima parte a declaraţiei, aceea cu numărul de pagini. Îi întorc laudatio: la critică, dragă Alex, cel mai bun sunt eu, dar la femei îţi cedez generos primul loc.

Constatând că îl copiez în mod neruşinat pe Alex Ştefănescu, am renunţat la jurnalul meu secret.