Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întrebarea Rl:
De ce ne place I.L. Caragiale. Câteva idei primite de-a gata de Ioana Pârvulescu

• Pentru că îl socotim tolerant cu greşelile noastre, ca unul care se autoinclude în „lanţul slăbiciunilor”. Dar era oare un ochi al lanţului? Era oare „eu” şi „nenea Iancu” o proiecţie la scară literară a autorului? Caragiale pictează în trompe l’oeil sau, cu un termen mai actual, în 3D, măsluieşte perspectiva cu o artă inegalabilă. De aceea e greu să spui ce e real şi ce nu în „lumea lui”.
• Pentru că ne face să râdem. Dar nu ne gândim prea des că râsul e şi o formă de maximă seriozitate.
• Pentru comediile lui. Dar, a spus-o încă de la început Titu Maiorescu, îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie. (Grecii le reprezentau pe Thalia şi pe Melpomene într-un mod asemănător. Cele două muze sunt greu de distins una de alta, iar gura deschisă a măştilor pe care le ţin în mână exprimă un ţipăt pe care „îl auzim” la fel.) Acelaşi lucru îl va descoperi, ceva mai târziu, Ionesco.
• Pentru momentele şi schiţele lui, care ni se par proză pură. Însă tocmai acestea au o formulă estetică absolut originală: gazetărie + dramaturgie. Aceasta este trăsătura stilistică distinctivă a prozei comice a lui Caragiale.
• Ne place pentru personajele lui, pentru Rică Venturiano, pentru Leonida şi Efimiţa, pentru Trahanache şi Dandanache, Caţavencu şi, mai ales, pentru cetăţeanul turmentat, pentru Nae şi Miţa Baston, pentru Crăcănel şi Pampon. Ne plac Mitică, Lache, Mache, Goe, mamiţa, „eu” şi toţi ceilalţi. Dar uităm că marele lui personaj, atotputernic, ubicuu şi proteic, umbra peste care nici unul din cei care ne plac nu poate sări este Limbajul. Acesta leagă şi dezleagă intriga, acesta asigură momentele culminante, acesta e insistent, pompos, umflat, sclifosit, cuceritor de caraghios, şi în iatac, şi în locurile publice, acesta e divinitatea tutelară a „lumii lui Caragiale”.
• Pentru că e un culegător de greşeli. (Într-adevăr, Caragiale a fost şi corector.) Dar a culege greşeli de exprimare înseamnă nu atât ştiinţa gramaticii, cât fler estetic, iar filtrarea lor cere răbdare şi iniţiere de alchimist literar. Caragiale scria greu şi rafina necontenit. Când termina, nici o virgulă nu mai avea nevoie să fie schimbată.
• Pentru că e simplu, uşor de înţeles, construit din două-trei linii. Dar până şi cea mai simplă schiţă a lui este, cu formula lansată şi argumentată de criticul Florin Manolescu, un joc cu „mai multe strategii”. În Situaţiunea, de pildă, doi prieteni, Nae şi naratorul, se plimbă de la un local la altul, într-o noapte de vară cu zăpuşeală. Nae critică, cu vocea ziarelor, situaţiunea, de altfel titlu sau rubrică dintre cele mai frecvente în gazetele epocii. Limbajul lui e stereotip, reluând până la ameţeală „pentru ca să” şi „care” plasate te miri unde. Gândirea lui e stereotipă, pe măsura limbajului şi a gazetelor: e criză, situaţiunea ţării e dezastruoasă, totul e negru, guvernanţii incapabili, însă el, Nae, ştie cel mai bine ce şi cum. Dar, la sfârşit, maşinăria de debitat clişee prinde viaţă, la propriu: de fapt, în noaptea cu pricina, nevasta lui Nae „face”, adică naşte. Ameţeala lui şi nevoia de a relua fraze ca un gramofon stricat acoperă emoţia şi neliniştea, probabil reale şi vii. Într-adevăr, lui Nae i se naşte un băiat. Acum circuitul stereotip se va relua, cu alt prieten, de data asta motivat de bucurie.
• Ne place pentru că anumite părţi din scrisul lui au devenit folclor. Aşa că ne încântă urechea şi atât, îl reproducem, dar nu-l mai regândim.
• Pentru că nu se multiplică: cei mai mulţi cititori rămân toată viaţa cu unul şi acelaşi Caragiale, cel clişeizat prin două-trei fraze-tip, la şcoală.
• Pentru că se multiplică: avem atâţia Caragiale câţi critici ai lui există. Fiecare are un Caragiale al său. Iar asta duce adesea la încurcături pur caragialeşti.
• Pentru că ni se pare că-l ştim. Dar ne învârtim la nesfârşit în jurul aceloraşi nume, schiţe, scene, vreo două nuvele (îndeobşte intrate în manuale) şi ignorăm în continuare trei sferturi din opera lui, între care mai ales splendida corespondenţă. Fără ea, omul Caragiale nu e întreg, şi nici opera lui.
• Îl reedităm fiindcă-l iubim, dar nu-l iubim într-atât, încât să-i reedităm măcar o dată volumul Momente în forma lui de la 1901. Poate aşa am afla şi cui i le-a dedicat. Iată:
Strălucitului maestru
N. Grigorescu
ca semn de admiraţiune,
Închină aceste Momente
Autorul
• Îl iubim mai ales pentru că e actual (între altele, pe bancnota de 100 de lei, depăşindu-şi astfel în actualitate contemporanii: N. Grigorescu e pe cea de 10 lei, iar Aurel Vlaicu pe cea de 50). Dar nu ne mai dăm seama că ceea ce era pentru vremea lui dilatare estetică a realităţii, literatură originală şi lume ca ziar, adică făcută din cuvinte de ziar, a devenit pentru noi viaţă cotidiană. Iar pentru asta n-am mai avea, într-adevăr, prea multe motive de bucurie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara