Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
De ce nu citim la fel de Nicolae Manolescu


M-am referit în editorialul trecut la Umberto Eco. În aceeaşi culegere, găsesc un text în care eseistul şi romancierul italian se amuză copios pe seama unei culegeri de judecăţi critice negative pe care André Bernard le-a spicuit din referate editoriale, recenzii din presă ori mai ştiu eu ce. Toate se referă la cărţi socotite astăzi celebre şi aparţin unor critici la fel de celebri, măcar în epoca în care au trăit. Unele ies, evident, de sub condeiul unor profesionişti şi au chiar o anume frumuseţe literară. Ceea ce ne umple o dată în plus de uimire.

Iată cîteva exemple. În 1851, romanul Moby Dick este respins de un editor englez, sub cuvînt că e “prea lung” şi “cu stil învechit”. În 1856, lui Flaubert i se refuză Madame Bovary: “Domnule, aţi îngropat romanul într-o grămadă de amănunte care sînt bine conturate, dar total inutile”. În 1862, Emily Dickinson află că în poeziile ei “toate rimele sînt greşite”. Nabokov este trimis să spună povestea Lolitei unui psihiatru. Romanul de debut al lui John Le Carré, Spionul venea din frig, prilejuieşte unui critic pronosticul: “Le Carré n-are nici un viitor (ca scriitor)”. “Balzac nu va ocupa niciodată un loc de prim rang în literatura franceză”, scrie Eugène Poitou în Revue de Deux Mondes din 1856. În fine, Eduard Engel e de părere că Buddenbrooks al lui Thomas Mann “narează poveşti nesemnificative despre oameni nesemnificativi într-un stil nesemnificativ”.

Dacă lăsăm la o parte lipsa de pricepere a comentatorului, astfel de dovezi de orbire critică au de obicei o explicaţie simplă: noutatea temei ori a stilului şi factura neortodoxă, contrară tradiţiei sau modei. Cît de mult poate juca împotriva unui autor prejudecata, ne convingem dacă observăm că adesea comentatorul nu vede ceea ce nouă ni se pare bătător la ochi sau, mai bine zis, că nu citeşte aceeaşi carte pe care o citim noi. Astfel de cazuri sînt mult mai numeroase decît ne închipuim. În literatura română, ca şi în altele. Cu puţine excepţii, recenzenţii de la 1870 găseau că Eminescu nu ştie bine româneşte şi că nu e familiarizat cu istoria şi obiceiurile naţionale. În 1905, un savant ca H. Sanielevici îi reproşa lui Sadoveanu lipsa de poezie, brutalitatea şi trivialitatea subiectelor. Arghezi denunţa în Ion o platitudine atît de mare, încît frînturile de realitate par lipite laolaltă cu pap. Pentru Iorga, multe dintre poeziile lui Arghezi erau curată pornografie. Zarifopol nu preţuia nimic din Ion Ghica. Talentul lui M. Blecher îi rămînea necunoscut lui Călinescu. Pentru P. Constantinescu, Mara era romanul unui pisălog moralist ardelean.

E inutil să trag de aici concluzia că rareori doi critici citesc aceeaşi carte. Mai ales dacă lecturile lor sînt despărţite de intervale mari de timp. Schimbarea gustului e un lucru ştiut. Noi nici nu gustăm aşa-zicînd în chip nemijlocit valoarea, ci prin intermediul limbii, personajelor, atmosferei, atitudinilor etice ori al altor aspecte concrete dintr-o carte. Fiecare dintre ele ne poate determina să reacţionăm negativ sau ne poate entuziasma. Aron Densuşianu era iritat în versurile lui Eminescu de prezenţa unor neologisme cum ar fi scop. Îi sunau îndeajuns de prost ca să-i displacă poezia. Orice detaliu se poate interpune între operă şi cititorul ei. În aceste condiţii, nu e de mirare că judecăţile diferă adesea complet. Istoria literaturii este şi istoria receptării ei contradictorii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara