Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
De ce nu vorbeste Dorian Gray? de Marina Constantinescu


Nu de mult, Editura Polirom a publicat, în traducerea inspirată a Magdei Teodorescu, celebra scrisoare a lui Oscar Wilde, De profundis. Am recitit-o. M-a tulburat ca prima oară. Am recitit atunci, fireşte, şi Portretul lui Dorian Gray, în aceeaşi traducere, la fel de bună, la aceeaşi editură. M-am plimbat agale prin mintea şi prin sufletul unui artist puţin înţeles şi puţin decodat, mult discutat prin saloanele, tribunalele de demult, ca şi în zilele noastre, ca un epatant subiect monden, ca un clocot al frivolităţilor. Parcurgînd aceste texte, graniţele dintre creator şi creaţie, nu foarte viguroase în cazul lui Wilde, se topesc definitiv, se face lumină în clar-obscurul saloanelor încîntate doar de tîlcul vorbelor de duh ale acestui autor-personaj non-conformist, teribilist, puternic şi, totuşi, atît de vulnerabil. Nu e timpul aici, şi nici locul, unui studiu asupra cîtorva, măcar, din teoriile lui Wilde, asupra problematicii dense, vii adusă de el în roman, să spunem, a legăturilor cu mitul Faust sau Narcis, a ieşirii din aură şi chiar a răsturnării unor perspective. Deşi tentaţia este mare.

Aşa cum a fost ea şi în cazul creatorilor spectacolului Portretul lui Dorian Gray de la Teatrul Odeon. Tema, romanul, vîlva din jur, seducţia însăşi a autorului şi ca personaj sînt greu de strunit împreună. Dacă regizorul ar fi fost un inocent, un tip mai puţin instruit şi mai puţin profund spiritual, probabil că nici nu-şi punea problema să dramatizeze romanul lui Wilde. Găsesc că în această montare, intelectualul rafinat din Dragoş Galgoţiu l-a aşezat pe un loc secund pe regizor. Nu i-a dat pace să lucreze pînă la capăt. În loc să simplifice demersul în scenariu şi să-i dea o coerenţă pe scenă, o idee mult mai tare, mai pregnantă, mai vizibilă, să adune tensiunea şi miza pe care a contat, Dragoş Galgoţiu s-a complicat, sedus fiind de roman şi de Oscar Wilde, aglomerînd în spectacol motive, semnele pentru care îl interesează acest text, această lume, estetica şi teoriile lui Wilde. De aceea, cred că pe scenă este mai degrabă o dezbatere efervescentă de idei, decît dezvoltarea uneia, esenţială, care să concretizeze mesajul, să-l ordoneze. Construcţia barocă devine obositoare, se încep multe căi, se apucă multe fire şi puţine sînt conduse pînă la capăt. E o filozofie întreagă pe scenă, simbolistica oglindirii şi a oglinzii, sufletul vîndut în schimbul iluziei că tinereţea este veşnică, budoarele luxoase ale plăcerii şi voluptăţilor, rama aurie, preţioasă care închide corporalitatea poleită a adoraţiei, halatele ŕ la japonaise, opulente, purtate în intimitatea locuinţelor. La fiecare palier al spectacolului se adaugă, nu se simplifică. Luate în sine, elementele de decor ale scenografului Andrei Both sau unele dintre costumele Doinei Levinţa sînt extraordinare, nasc imagini tari, ce se reţin. Vitraliul enorm, unul dintre pereţii unui spaţiu, fie el cameră, salon, teatru se luminează uneori emoţionant, desenînd ipostaze ale iluziei florale a paradisului. Jocul cu transparenţele şi opacităţile, cu oglindirile, cu succesiunea de oglinzi care glisează la vedere şi aduc sau iau personaje, poveşti, situaţii, care separă şi definesc spaţii de joc, întăreşte ambiguitatea textului, estompează, uneori, ca un văl, pulsiunile unui erotism cu legături primejdioase: bărbat-bărbat, femeie-bărbat. Şi se susţine extraordinar în spectacol. Într-un fel însă, viziunea monumentală a decorului şi a costumelor sufocă, înghesuie anvergura limbajului dansului, la care regizorul a apelat. Spectacolul este ca o frază lungă, emoţionantă în cîteva momente, mai ales din prima parte, dar delirantă. Cu tot ce înseamnă asta, fără să aibă pe dedesubt şi o retorică însoţitoare. Un spaţiu mai aerisit, poate, ar fi lăsat dansului posibilitatea să motiveze pînă la capăt opţiunea aceasta, pentru acest tip de comentariu gestual, emoţional. După mine, o opţiune foarte inspirată, de marcă care m-a interesat cel mai tare în spectacol. Din toate punctele de vedere. Deşi nici ea nu este pe deplin susţinută şi explicată pe scenă. Astfel, pare puţin bizar cînd cineva i se adresează cu replică lui Dorian Gray, direct, unu la unu, iar acesta nu răspunde. Replica vine în dans. E frumos ca idee, dar nu e bine delimitată convenţia pe scenă. Schimbul acesta cred că putea fi ocolit. Dorian Gray este interpretat de Răzvan Mazilu, într-o coregrafie ce-i aparţine. Expresiv, cu eleganţă corporală, cu eleganţă a gestului, a expresiilor, a mişcărilor, la care actorii, în general, ajung tot mai greu, în interpretarea lui Răzvan Mazilu pulsează credibil iubirile lui Dorian Gray, cinismul, superioritatea, maliţiozitatea, rasa personajului, structura lui labilă şi controversată, suferinţa, degradarea, farmecul şi povara lui Narcis, a pactului cu Diavolul. Dimensiunea acestui zbucium este redusă cumva, pe scena de la Odeon, chiar din lipsa spaţiului. Mişcările, drumurile îşi reduc, astfel, din amplitudine, deşi era atîta nevoie de ea, de respiraţie. Extraordinară, în planul dansului, este relaţia dintre Dorian Gray şi Sibyl Vane, între Răzvan Mazilu şi copila Oana Cojocaru, elevă la şcoala de balet, cea mai complexă şi împlinită relaţie din acest spectacol. Fără fisură. Absolut tulburătoare. Amestecul de fragilităţi, de inocenţe, exultul sentimentelor, neviciate de intervenţia celor de dinafara cuplului, scena îndrăgostirii, a seducţiei sînt momente la care mă gîndesc. Şi care mă emoţionează. Este o oarecare distanţă, însă, între performanţa lor, a lui Răzvan Mazilu şi cea actoricească. Recuperează cu adevărat Marius Stănescu, pe măsură ce personajul său, lordul Henry Wotton, îmbătrîneşte. Restul apariţiilor, episodice, sînt, unele, corecte, tehnice, altele, vagi, palide. Nu cred că-şi aveau rostul două personaje: Naratorul, care ne povesteşte ce tocmai se întîmplă sub ochii noştri, şi Servitorul, al cărui traseu, altfel bine susţinut de Ionuţ Kivu printr-o maleabilitate corporală studiată, nu-şi precizează funcţia în raport cu Dorian Gray şi cu ceilalţi.

Foarte provocat de Dorian Gray şi de Oscar Wilde, de lumea lor, regizorul Dragoş Galgoţiu nu poate reduce tendinţa stufoasă a abordării exhaustive. Spectacolul pierde, cred, din această pricină, în special în partea a doua, redundantă, obositoare.



P.S. Rar am văzut în ultimul timp un program de sală atît de rafinat, o prelungire elegantă a ideii de tablou, oglindă, oglindire.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara