Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
De la Dandanache la Cimitirul Buna-Vestire de Arghezi de Nichita Danilov

„Ce roman v-ar fi plăcut să-l continuaţi să scrieţi pornind de la sfârşitul său?” Aceasta e întrebarea cu care m-a ispitit odată un reporter, încercând, probabil, să mă pună în dificultate. Nu ştiu ce i-am răspuns atunci, întrebarea însă mi-a stăruit în minte... Sincer vorbind, mi-ar fi plăcut să continui nu un roman scris de altcineva, ci o piesă de teatru: Scrisoarea pierdută a lui Caragiale. Un timp m-a obsedat soarta lui Caţavencu şi a lui Pristanda, şi mai ales cea a lui Agamemnon Dandanache. Ce se întâmplă cu aceste personaje după căderea cortinei? Alegerile au avut loc. Partida a fost jucată. Tot zbuciumul s-a dovedit a fi zadarnic. Caţavencu, nenea Trahanache, Brânzovenescu şi ceilalţi îşi ling rănile după „furtună”. Cetăţeanul turmentat s-a trezit şi el din beţie. Capul îi vâjâie. Îşi aduce aminte, ca prin vis, de o scrisoare. O caută în pălărie şi o găseşte şi bate în poarta redacţiei Răcnetul Carpaţilor, cu gândul să stoarcă niscaiva bani de pe urma norocului ce i-a ieşit în cale. La redacţie domneşte apatia. Scrisoarea nu mai interesează pe nimeni. Cetăţeanul insistă. Caţavencu aflat întâmplător acolo o ia şi o parcurge făcând diverse comentarii pe marginea ei. Pe măsură ce-o citeşte, ochii încep să-i scapere. Faţa capătă o expresie neobişnuită. Nu e scrisoarea Zoii, ci scrisoarea unei dame sus-puse către Dandanache. Şi de aici începe o altă nebunie. Caţavencu, însoţit de Cetăţean, îi face o vizită lui Nenea Trahanache. Candidatul Dandanache e chemat la ordin. Caţavencu şi Zoe îi arată scrisoarea. O citesc de faţă cu toţi, bătându-şi joc de el. Dandanache imploră să nu fie deconspirat. Se târăşte în genunchi. Promite să facă favoruri. Zoe îi pune o zgardă şi-l plimbă în salon ca pe un căţel. Toţi îşi bat joc de el. Spre final, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Dandanache se dovedeşte a nu fi chiar Dandanache. El nu e un ramolit, ci un tânăr extrem de prezentabil, manierat, care ştie însă ce vrea. Scrisoarea în cauză e o farsă, menită să-i pună într-o postură neplăcută pe onorabilii capitalei de judeţ în care se petrece acţiunea... Cetăţeanul turmentat nu e nici el un novice, ci un agent acoperit al poliţiei secrete...

Cum aici însă e vorba să continui un roman, căruia scriitorul i-a pus capăt, aş îndrăzni să înnod firul Cimitirului Buna-vestire al lui Tudor Arghezi. Sfârşitul „romanului-poem” e unul întunecat-apoteotic. Morţii învie, dar totuşi rămân morţi. Ei nu mai au nici sentimente, nici, vorba cuiva, viaţă personală. Recitind Cimitirul..., m-am gândit, la un moment dat, să fac o schimbare de plan. Pe măsură ce morţii învie din morminte şi invadează satele şi oraşele, cei vii intră în locul lor în mormintele părăsite, încercând să se lepede de o parte din obiceiurile lor lumeşti. Are loc schimb ciudat de teritorii şi de identităţi. Astfel, personajele care coboară în mormânt, retrăiesc la modul virtual o parte din viaţa mortului căruia i-au luat locul în sicriu. Iar morţii înviaţi, încearcă să se acomodeze cu modul de viaţă al celor vii. Şi într-o parte şi în alta, domină disconfortul. Sistemul de valori e răsturnat pe dos. Nimic nu mai are semnificaţie. După ce ai cunoscut moartea, viaţa ţi se pare absurdă. Nici pentru cei vii tărâmul vieţii de apoi nu pare să aibă nici o logică. Apocalipsa de aici se amestecă, creând meandre şi vârtejuri, cu „cea de dincolo”. Morţii vii se tem de moarte, iar morţii-morţi de înviere. Trecutul şi viitorul îşi dau mâna. Lumina şi întunericul se întrepătrund. Carnea şi spirtul, de asemenea.
Şi care ar fi, totuşi, mesajul cărţii? Nu ştiu.

Mesajul ar putea fi unul subliminal, păstrând în el câte ceva din cuvintele lui avva Moise, un călugăr negru etiopian, ucis de barbari, la Sketis, în anul 407, adresate unui frate mai tânăr, cu puţin timp înainte de tragicui, dar împăcatu-i sfârşit: „Dacă nu devii mort, precum cei îngropaţi, nu vei putea face nimic...” Sau mai degrabă l-am putea descifra citind un scurt extras din Viaţa Sfântului Macarie cel Bătrân, grăitor prin sine însuşi: „Un ucenic veni să-l caute într-o zi pe Macarie cel Bătrân, întrebându-l ce trebuie să facă pentru a-şi mântui sufletul. Du-te în cimitir, îi zise Macarie – şi insultă morţii. Ucenicul plecă la cimitir şi blestemă morţii să n-aibă parte de odihna de veci, apoi reveni la Macarie. Ce-au spus morţii? – îl întrebă acesta. Nimic, răspunse ucenicul. Întoarce-te la cimitir şi binecuvântează-i cu inima ta, îi mai spuse Macarie. Ucenicul se duse la cimitir şi îngenunchind, binecuvântă morţii, rugându-se de izbăvirea sufletelor lor, apoi se întoarse la pustnic. Ce-au spus morţii? îl întrebă Macarie. Nimic, răspunse ucenicul. Fii precum morţii, îi zise Macarie şi învaţă să taci!” Din apăsătoare tăcere ce se degajă după lectura Cimitirului Buna-Vestire putem percepe (intui) şi mesajul autorului, vechi de când lumea: Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face. Totul nu-i decât deşertăciune şi goană după vânt…

...Pornind de aici, încerc să interpretez, întorcând pe faţă şi pe dos, o ştire, apărută într-unul din ziarele centrale: „În mai puţin de zece ani, supermarketurile vor avea noi produse la raionul de mezeluri: hălci de carne crescute în laborator, mai ieftină decât cea naturală şi cu un impact mai redus asupra mediului”. „O analiză economică prezentată, precizează ziarul, la simpozionul In Vitro Meat, desfăşurat în Norvegia, arată că pentru carnea crescută în bioreactoare nu se va plăti mai mult de 3.500 de euro pe tonă. Chiar dacă nu se produce încă la scară industrială, preţul dă speranţe cercetătorilor, fiind considerat mult mai bun decât cel cu care se vinde carnea de vită în Europa. Noul produs pare o soluţie cu atât mai viabilă cu cât consumul de carne se va dubla până în 2050, după cum arată un raport ONU. Fermele din întreaga lume sunt, la rândul lor, responsabile de 18% dintre gazele cu efect de seră emise în atmosferă, astfel încât simpozionul din ţara scandinavă a atras la început o varietate de oameni de ştiinţă, experţi în mediu şi industria alimentară.” Citesc şi recitesc ştirea şi în închipuirea mea văd cum încet-încetişor marile combinate părăsite din zona industrială a Iaşului, în care cresc buruieni şi şuieră vrăbiile, îşi reiau activitatea şi cum în locul ţevilor de oţel, al tablei laminate sau al uleiului stors din sămânţă de răsărită, se scurge carnea, potopind în amurg oraşul. O carne neînsufleţită, fragedă, îmbietoare, plină de tot felul de ispite.

Atât morţii-morţi, cât şi morţii vii aşteaptă să curgă „fluviul acesta” peste ei, ca pe o binecuvântare. În curând carnea vie va fi înlocuită de carnea moartă, produsă în marile laboratoare ale lumii. Deodată carnea aceasta va fi animată de dorinţa de a prinde viaţă. Şi chiar va prinde viaţă. Cine o va însufleţi? Un cercetător bântuit de geniul luciferic?! Un dictator nebun!? Un literat pedant?! Cine ştie…

Oare cum şi-ar fi terminat Tudor Arghezi romanul, dacă ar fi trăit în epoca în care ne-a fost dat nouă să trăim?!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara