Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
De la homo europaeus la homo ludens de Catrinel Popa


Incitant, actual si foarte controversat subiect, identitatea nationalã revine, iatã, în discutie, de astã datã în contextul civilizatiei românesti. Constituindu-se, indirect, într-o pledoarie pentru pluralism, inteligent condusã si foarte documentatã, lucrarea lui Augustin Ioan aduce în prim plan câteva dintre aspectele controversate ale arhitecturii românesti din secolul nostru.

Felul în care ne vãd ceilalti (dacã ne vãd), imaginea pe care si-o construiesc românii despre ei însisi, marginalitatea culturii si civilizatiei românesti în raport cu cele occidentale, reprezintã, de altfel, probleme care nu înceteazã sã preocupe intelectualitatea noastrã la acest sfârsit de secol. Pe de altã parte, nu mai este un secret pentru nimeni cã spiritualitatea româneascã oscileazã permanent între nationalism si europenism, oscilatie întretinutã de jocul unor forte de sens contrar: aspiratia de a deveni european si eterna inertie orientalã.

Destinatã în primul rând publicului cititor de peste hotare, cartea în discutie reuseste sã scuture multe dintre prejudecãtile, inertiile si complexele care tin de provincialism si de o anumitã mentalitate tribalã, oferind o "radiografie" justã a spatiului arhitectonic românesc.

Spatiul, si mai ales modul în care este organizat, ideea de ordine, de limitã, de putere pe care acesta o implicã, pot fi (si au fost puse de nenumãrate ori) în legãturã cu cãutarea identitãtii, cu nevoia de centru, de sprijin, de adãpost. Mai mult poate decât literatura, arhitectura ca artã, poate oferi cele mai seducãtoare utopii, dar si, în regimurile totalitare, de pildã, accesul în spatiul distopic al simulacrelor celor mai consternante. Utopie sau simulacru, arhitectura a reprezentat, la un moment dat, dupã cum precizeazã autorul, "un antidot împotriva neîncrederii cu care oamenii priveau un anumit regim" (op. cit., pag. 48-49). Este vorba, desigur, de Arhitectura cu majusculã, aceea a edificiilor monumentale, preferate de reprezentantii realismului-socialist de la Moscova.

Întorcându-ne la structura de ansamblu a lucrãrii discutate, constatãm cã autorul recurge la întreg arsenalul unui critic postmodern în scopul reinterpretãrii stilurilor arhitecturale românesti, privite, desigur, în context european. Paradoxal ni se pare însã faptul cã lucrarea sa, desi uzeazã de notiuni si instrumente ce tin în mod cert de sfera de interes a postmodernismului (luciditate, pastisã, parodie, colaj, simulacru), totusi prin constructia ei foarte elaboratã, aproape geometricã, capãtã mai degrabã aspectul unui demers modernist, foarte serios si foarte documentat.

Augustin Ioan analizeazã pe larg impactul ortodoxismului (cu alte cuvinte al discursului religios) si cel al realismului socialist (discursul politico-ideologic) asupra arhitecturii. Discutia nu este lipsitã de interes, din moment ce în contextul socio-politic respectiv nu se putea vorbi în nici un caz de autonomie esteticã, atât etnicul, cât si sacrul fiind desfigurate de ideologia ateistã si nationalistã a regimului comunist.

Interesantã, îndrãzneatã (si pentru multi, surprinzãtoare) ni se pare si paralela pe care autorul o traseazã între arhitectura realist-socialistã (specificã pentru Europa de Est de pânã la moartea lui Stalin) si arhitectura postmodernã din vest. Ambele ar fi culturi ale fragmentului, colajului si pastisei, la care ajung, evident, prin filiere si din motive diferite. Postmodernismul presupunea diversitatea optiunilor aducând referinte multiple care fãceau aluzie la pluralismul cultural si la legitimitatea oricãrei alegeri. În schimb, realismul socialist a recurs la pastisã, colaj, fragmentarism, din cu totul alte motive - în primul rând acela de sursã marxistã, dupã care fortele sociale si-ar fi exprimat programul politic prin artã, iar o constructie realist socialistã trebuia, în aceste conditii sã tinã cont de solidaritatea de clasã, transistoricã, si sã se constituie într-o mãrturie vie a faptului cã istoria a fãcut pânã la urmã dreptate si paradisul comunist a fost înfãptuit. Cu alte cuvinte, comunismul fiind sfârsitul fericit al istoriei, realismul socialist nu putea decât sã recicleze o gamã foarte largã de stiluri arhitectonice (aproape toate stilurile anterioare). Iar postmodernismul, în ipostaza sa de apocalipsã blândã, nu fãcea nici el altceva...

Nu este lipsitã de interes nici discutia referitoare la revenirea modernismului dupã 1954, ca urmare a impactului pe care l-a avut discursul lui Hrusciov asupra arhitecturii, cu consecintele cunoscute (industrializare, standardizare, disparitia ornamentelor, utilizarea pe scarã largã a prefabricatelor).

Paginile cu privire la stilul neoromânesc în arhitecturã, discutarea în detaliu a constructiilor kitsch, de tipul "palatelor" tigãnesti, sau propunerile îndrãznete ca aceea de a transforma Casa Poporului în casino sunt, de asemenea, foarte incitante, în spiritul celui mai autentic postmodernism.


Augustin Ioan - Power, Play and National Identity The Romanian Cultural Foundation Publishing House, Buc., 1999, 263 pag., f. pret.