Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
De la instinct la poezie de Marius Conkan

Destule volume recente ale unor debutanţi sunt dovada că poezia a intrat uşor în inerţie, ca într-o zonă de confort pe care nicio voce stridentă nu o tulbură. De la stil până la cele mai mărunte straturi imaginare, totul este aşezat cu atenţie şi dozat cu grijă, ca nu cumva discursul să deraieze de la nişte modele deja stabilite. Din această cauză, cu greu pot fi găsite, în asemenea volume, poeme memorabile, modalităţi stranii sau chiar originale de construcţie a imaginii şi a textului, la care să te întorci cu convingerea că şi în ele se află o anume forţă poetică.
Fireşte, astfel de nuanţe nu trebuie generalizate: spre exemplu, volumul lui Ştefan Ivas, în ciuda „cuminţeniei” lui aparente, continuă cu brio linia unui nou ruralism din ce în ce mai vizibil în ultimii ani şi mai subversiv în raport cu imaginarul oraşului. Dar teribilistul care forează adânc în acest peisaj uniform este Ovio Olaru, cu un discurs voit anti-clişeic despre marginalitate. În Pilotul, volumul său de debut, autorul epuizează cam toate instrumentele de revoltă (retorică şi imagistică), pe care le-au folosit poeţi din generaţii diferite, cu scopul de a fragiliza norma socialpolitică şi, de ce nu, literară. Ca orice discurs revoltat, poezia lui Ovio Olaru este inevitabil teatrală şi creată cu intenţia de a epata, chiar şi atunci când descrie o realitate brută, prin sine tulburătoare („ne plimbăm de mână prin oraş// ascultăm ambulanţele/ muzica de corpuri căzând de pe tărgi/ direct în crematorii”, p. 14). Spre deosebire de alţi tineri poeţi care au publicat volume monotone, cu un stil şi imaginar aproape în letargie, Ovio Olaru se află la polul opus şi, râvnind cu orice preţ să ţină în priză cititorul, prezintă cu lux de amănunte „picanteriile” unei vieţi intime. De la un punct însă, acestea ajung, la rândul lor, să fie monotone, întrucât sunt repetate până la refuz şi devin nişte imagini goale din punct de vedere semantic. Fals pornografice şi deloc şocante, poemele din Pilotul multiplică, de fapt, o singură scenă care, lipsită de alternative, poate fi chiar o sursă a comicului: o ceartă cu iubita este urmată de un act sexual, care se încheie cu lovirea pereţilor (detaliile acestei scene variază de la un poem la altul, dar cel puţin sintagma „ne certăm uneori”, care deschide aceleaşi structuri previzibile, este iterată până la saţietate). Nimic frapant, prin urmare, în acest imaginar compulsiv care, sub iluzia nonconformismului, proliferează locuri comune.
Sexualitatea dark, primitivă, adesea cu accente morbide constituie, astfel, principalul subiect detabuizat în volumul lui Ovio Olaru, cu toate că, atât în literatură, cât şi în film, această temă este deja clasată („aş vrea să-ţi spun ce simt// dar aş ajunge să te-njur,/ pentru că-n mine locuieşte un animal/ fertil, prost şi sălbatic/ care vrea să te violeze şi să te urască”, p. 12). În multe poeme din Pilotul, poate fi intuită totuşi miza autorului de a aşeza sexualitatea brută şi tribalismul la temelia unui univers poetic care denunţă ipocrizia normelor. Din nefericire însă, chiar şi acest scenariu al existenţei ca energie sexuală este insuficient exploatat, din cauza unor erori de construcţie a poemelor. Senzaţia de trucaj şi perspectiva unilaterală, machist-insensibilă, a unei voci care le anihilează pe celelalte, se fac şi ele vinovate de lipsa unei mişcări naturale în interiorul volumului. Spre exemplu, femeia este privită ca o marionetă, ca un corp fără viaţă, care orbitează în jurul fanteziilor masculine şi care îndeplineşte doar un rol decorativ. Blocajul acestei poezii îl reprezintă, deci, obsesia exclusivă pentru imaginarul sado-maso, care este redus la o simplă mecanică şi care, din cauza banalităţii lui, nu produce efectul poetic scontat („ne batem mănuşile/ ne dăm două croşee/ apoi cădem îmbrăţişaţi şi-o facem pe podeaua cu sânge”, p. 37). Mai ales că volumul este o continuă punere în scenă a unei vieţi marginale (cu toate aspectele ei subversive), care în realitate nu are nimic special, fiind, pur şi simplu, vârâtă în ochii cititorului, cu speranţa că acesta o va percepe ca şoc estetic. Ilustrată la modul tendenţios, în decoruri sexualizate care îşi pierd vitalitatea pe măsură ce devin redundante, o astfel de viaţă marginală rămâne doar una de suprafaţă, sprijinită pe propria-i hiperbolă.
Cu toate acestea, când autorul nu insistă asupra imaginarului sexual, ci îl îmbină cu peisaje postumane, volumul atinge momente de poezie foarte bună. Aceste peisaje postumane şi, uneori, apocaliptice dau măsura talentului lui Ovio Olaru care, când nu e preocupat doar de chimia corpurilor şi observă cu fineţe chimia realităţii, îşi dovedeşte maturitatea poetică („asta e tot ce rămâne. frumoşi/ în peisaje industriale/ suburbii/ şi aproape fericiţi în camere de hotel/ când după ce zicem noapte bună/ barurilor şi toaletelor publice/ putem să fim noi înşine”, p. 23). Începând cu poemul luat în custodie de pilot, discursul este superior primei părţi a volumului (din care reţin poemul nu e libido, e fatalism) şi ia o turnură radicală odată cu anatomia este o ştiinţă superioară. Deşi este lungit excesiv, poemul uite, asta e prietena ta conţine panorama inedită a unui prezent distopic, transcris în registre sci-fi, unde sunt vizibile influenţe din poezia recentă a lui Ştefan Manasia. Dacă Ovio Olaru va continua pe cea din urmă cale, sunt convins că viitorul său volum ar putea fi un reper în rândul poeţilor din generaţia sa (şi nu numai). Până una-alta, Pilotul ne oferă doar premisele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara