Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de istorie:
de la prizonierul din Sebeş la Martin Luther de Alexander Baumgarten

Georg Captivus Septemcastrensis, Tratatul despre obiceiurile, ceremoniile şi infamia turcilor, Editura Humanitas – Fundaţia Culturală Erbiceanu, Bucureşti, 2017

tratatul despre obiceiurile, ceremoniile şi infamia turcilor, redactat în finalul secolului al XV-lea de Georg Captivus Septemcastrensis este un uluitor document despre comunicarea culturală, repudierea şi seducţia „celuilalt”. El a fost redactat la bătrâneţe de autorul lui, originar din Sebeş. Captiv de la 16 ani, în urma asediului turcesc asupra oraşului său natal, vândut ca sclav în Imperiul Otoman în mai multe rânduri, fugar şi prins de mai multe ori, ajuns în cele din urmă în Italia, Georg a devenit călugăr dominican şi a compus tratatul său memorialistic. El a fost redactat în latină între 1480-1481 şi ne este conservat astăzi în cel puţin 6 manuscrise şi mai multe ediţii incunabule. El a cunoscut o ediţie în 1993, pregătită de Reinhard Klockow, iar acum o excelentă, minuţioasă şi elegantă traducere în limba română semnată de Ioana Costa, cu o îngrijire critică de Constantin Erbiceanu, cu prefaţa lui Martin Luther la una din ediţii (Humanitas – Fundaţia Culturală Erbiceanu, 2017).

Textul narează evenimentele prizonieratului lui Georg, făcând ample descrieri ale lumii otomane, cu remarci asupra structurii politice, asupra corpurilor de armată, asupra vieţii domestice, a sclavilor, a femeilor şi a spaţiului privat otoman. Nucleul dur al tratatului, însă, sunt reflecţiile asupra ritualurilor dervişilor şi, în general, asupra religiei otomane. Cititorul este frapat însă de o fundamentală atitudine ambiguă a autorului: pe de o parte, el îi prezintă pe turci drept un pericol al Europei creştine, unelte ale diavolului, ba chiar admite religia musulmană drept o formă de erezie creştină, pe un ton vehement dat, de altfel, de debarcarea turcilor în 1480 în Italia şi baia de sânge pe care au provocat-o cu această ocazie; pe de altă parte, însă, lungi pasaje admirative la adresa organizării, a modului de viaţă, a regimului ascetic al unei părţi a populaţiei otomane, a moralităţii femeilor irup în elogii admirative. Această falie a textului, ar merita, cred, alăturată amănuntului, menţionat de autorul prefeţei, privitor la faptul că papalitatea i-a finanţat apariţia lucrării, iar autorul scrie de pe o poziţie de predicator de succes.

Meditând la această situaţie ambivalentă şi citind textul cu atenţia pe care mi-a permis-o faptul că nu am avut încă acces decât la traducerea românească, rămân cu două impresii. Prima este legată de virtuţile indiscutabile ale studiului introductiv şi ale notelor în ceea ce priveşte lămurirea contextului redactării tratatului, a periplului turcesc al autorului, a motivaţiei istorice imediate a redactării precum şi în înţelegerea şi rezumarea corectă a momentelor tratatului. La fel, identificările corespondenţelor termenilor idiomatici din text mă ghidează ca pe un neofit în înţelegerea aproximărilor traducerii unui număr de instituţii otomane. A doua impresie este legată, însă, de faptul că autorul studiului introductiv şi al notelor, după ce a făcut paşi utili în înţelegerea textului, a păstrat totuşi tăcerea asupra unor aspecte care mă încântă în timp ce le citesc şi care ar putea forma exegeze viitoare. Mai întâi, adnotarea textului mi-a permis să întrevăd un număr mare de locuri cu valoare de sursă implicită (adică una la care autorul doar face aluzie, obicei hiperpracticat în evul mediu latin) care ar mai putea fi marcate: mi-au sărit în ochi astfel un număr de pasaje biblice, cel puţin un pasaj din Grigore cel Mare, cel puţin unul din Augustin şi altele. Apoi, clasificările instituţiilor turceşti (pe care autorul prefeţei le numeşte, la un moment dat, „rigide”) sunt de fapt de evidentă provenienţă universitară latină, din logica şi teologia secolului al XV-lea, iar sursa lor ar fi meritat clarificată. Dincolo de acest aspect al surselor, tratatul mai oferă o perspectivă frapantă: el are o aluzie critică la simonia bisericii, vorbeşte despre moravurile turceşti în termenii unui ascetism exemplar şi al unei convivialităţi dezirabile, asimilează într-un frumos pasaj aluziv viaţa păstorilor otomani cu perioada abrahamică a păstorilor din Vechiul Testament, citează frecvent din exegeza Apocalipsei a lui Gioacchino da Fiore, etimologizează fantezist termenul turci cu theoretici (ceea ce, în treacăt fie spus, nu se explică suficient dacă ni se spune ce înseamnă în greacă al doilea cuvânt, ci dacă ne este reperată aluzia la tradiţia gnostică a theoreticilor pe care Augustin nu îi laudă, ci doar îi pune pe o poziţie intermediară a evoluţiei spirituale), critică absenţa unei teologii argumentative în religia musulmană. Şi, foarte important, narează un arbitraj regal între preoţi şi sfinţi, în care câştigul de cauză acordat celor din urmă poate fi citit drept un ecou al lungilor dezbateri latine asupra drepturilor mendicanţilor în biserică în raport cu prelaţii. Toate acestea, mă fac să cred că: 1. formaţia intelectuală a lui Georg, acumulată în Italia, este cel puţin la fel de interesantă ca şi „informaţiile” pe care ni le dă despre turci, dar mai puţin studiată; 2. tratatul merită din plin citit ca o critică escatologică la adresa bisericii, împreună cu schiţa unei utopii moralizatoare (al cărei gen literar tocmai debuta!), unde turcii sunt un pretext pentru a spune ceva despre Italia şi în general, despre Europa catolică. În fond, poate cea mai importantă sintagmă a tratatului, unde turcii înţeleg că „nu sunt locuitori ai acestei lumi, ci doar călători”, numeşte o sursă a criticii teologiei la adresa instituţiei ecleziastice care începea să răscolească Europa, şi anume apelul la asumarea statutului de „călător” (îmi imaginez că autorul foloseşte peregrinus sau viator, adică termenii consacraţi ai problemei). O analiză foarte atentă a surselor ne-ar putea arăta, de fapt, ce vrea să spună autorul din Sebeş. Citit aşa, e şi mai inteligibil, poate, de ce a ales Luther să scrie o prefaţă textului, în care el remarcă subtil despre Georg că acesta, de fapt, „îi mustră pe oamenii noştri”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara