Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
De la Swift la Coetzee de Daniel Cristea-Enache

Rodica Grigore, Călătorii în bibliotecă, eseuri, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016, 306 pag.

Deşi Rodica Grigore îşi înscrie textele din volumul Călătorii în bibliotecă în categoria eseurilor, ele sînt nişte cronici literare făcute cărţilor străine, majoritatea mai nou traduse în română, unele cu statut de opere canonice, din acel canon căruia Harold Bloom îi dedica o elegie critică.

Universitara sibiană scrie, în ceea ce le priveşte pe acestea din urmă, despre Călătoriile lui Gulliver de Swift, Marile speranţe de Dickens, Salammbô de Flaubert, Portretul unei doamne de Henry James, Orlando de Virginia Woolf şi alte opere, după cum se vede, din arii literar-culturale diferite.

Sînt relativ puţini comentatorii capabili să se pronunţe cu egală competenţă despre autori şi ficţiuni din literaturi diferite, mai ales în contextul specializării tot mai accentuate a fiecărui cîmp profesional în parte. Suntem tot mai departe de epoca în care, de la catedră, un Tudor Vianu îi plimba pe studenţii Filologiei bucureştene prin marea literatură şi cultură a lumii; profilul specialistului de azi intră, de voie, de nevoie, într-un format nou, pentru ca specialistul să devină expert într-un segment, iar nu cunoscător al ansamblului. Se presupune că nimeni nu mai poate cunoaşte ansamblul.

E probabil că de aceea autoarea cărţii de faţă „fuge” spre eseu, ca şi spre cronica literară, dinspre aria academică în care s-a ilustrat anterior. Pe cînd prima formă de expresie meta-literară îi dă o veritabilă libertate asociativă şi comparatistică, a doua îi permite aplicarea propriuzisă pe opera literară tradusă. Rodica Grigore nu face o cronică a traducerilor, în care să urmărească fidelitatea faţă de original ori libertatea creativă pe care şi-o ia traducătorul, ci una a cărţilor străine în conţinutul şi în intenţionalitatea lor artistică. Dacă regretata Elisabeta Lăsconi încadra operele în „perechi” inedite, transgresînd prin paralelisme relaţia fiecăreia cu literatura din care face parte, Rodica Grigore raportează cărţile exact la tradiţia literară în care ele se înscriu, fie şi într-un raport de tensionare, de forţare a limitelor culturale prin originalitate non-înseriabilă.

Acest tip de încadrare dă cele mai bune rezultate atunci cînd opera aparţine unei literaturi cu tradiţie (ca să nu spun: unei literaturi majore), în care istoria literară este şi una a formelor artistice, în succesiune sau în simultaneitate. Cînd însă literatura străină în care se cuprinde cartea nu are o tradiţie foarte bogată, iar istoria şi istoricitatea ei joacă un rol mai puţin important, exegeta va analiza universul ficţional creat de autor. La limită, ca în cazul sud-africanului J.M. Coetzee, ficţiunile unui singur autor sînt debordante în sensul cel mai propriu, revărsîndu-se peste marcajele culturale naţionale. În Copilăria lui Isus (tradusă în româneşte de Irina Horea) avem „o stranietate metaficţională cum rar întîlnim în literatura contemporană”, comparaţiile făcute fiind cu Orwell şi Huxley (Rodica Grigore insistă pe apropierea de „structura parabolică a operei kafkiene”). În Aşteptîndu-i pe barbari (tradusă de Michaela Niculescu), o problematică locală devine „generală”, realismul documentar făcînd loc parabolicului trans-naţional. Rodica Grigore observă şi accentuează diferenţa: dacă într-o carte anterioară, In the Heart of the Country (1977), „Coetzee avea în vedere tensiunile interrasiale din Africa de Sud, tratînd totul într-o manieră care pe drept cuvînt a fost numită de o parte a criticii «de-a dreptul faulkneriană», în Aşteptîndu-i pe barbari scriitorul depăşeşte aceste condiţionări care ţineau de universul ţării natale şi al tuturor problemelor ei, pentru a spune cîteva adevăruri general valabile. Timpul şi locul nu sînt, tocmai de aceea, clar definite, Coetzee reuşind să atingă, în acest fel, necesara detaşare estetică faţă de subiectul abordat. Va rezulta, aşadar, un soi de fabulă realistă sau de alegorie metatextuală plină de simboluri ale căror semnificaţii trebuie decodificate cu atenţie.” (p. 289). În fine, în Maestrul din Petersburg (tradus la noi de Maria Berza), prozatorul acesta deopotrivă sud-african şi universal „explorează, în modul său aparte, marile teme dostoievskiene, dar şi preocupările filozofice ale sfîrşitului de secol XIX puse mereu în faţa celor de început de secol XXI. Utilizînd un adevă- rat principiu al oglindirii şi al reduplică rii, Coetzee are în vedere vinovăţ ia şi crima, corupţia marilor oraşe, situaţia copiilor confruntaţi cu provocările lipsite de orice inocenţă ale vîrstei mature, suferinţa gratuită a inocenţilor. Rusia însăşi, inexplicabilă şi vastă, pare a deveni, pe alocuri, un veritabil personaj în romanul acesta. Iar Coetzee pare a se depăşi pe sine şi, în egală măsură, a trece dincolo de teritoriile ficţionale care păruseră a-i fi caracteristice anterior. Rusia şi mai cu seamă Sankt Petersburgul se transformă în spaţii sufleteşti, iar peisajul astfel rezultat e uluitor.” (p. 293)

În mod evident, autoarea nu este o stilistă („în modul său aparte”, „peisajul astfel rezultat”, „păruseră a-i fi caracteristice anterior”...), dar ea urmăreşte cu o atenţie „distributivă” nu numai lumea ficţiunii unui scriitor, ci şi mărcile stilistice ale acestuia. Pe cînd un roman de referinţă lărgeşte imaginarul colectiv şi îl adînceşte, cărţile oricît de diferite ale unui mare scriitor (fie el clasic, ca Dostoiveski, sau contemporan, precum Coetzee făcînd din Dostoievski un personaj) sînt indisociabile de stilul acestuia. Pluralitatea tematică şi desfăşurarea problematică nu pot rupe acest „cordon ombilical”. Oricînd şi oriunde ar fi plasate experienţele eroilor lui Flaubert sau ai lui Dickens, ai lui Faulkner sau ai lui Llosa, ai lui Preda sau ai lui Breban, vom recunoaş te stilul marelui prozator, inconfundabil pentru un cititor avizat.

Ultimul lucru care trebuie spus despre această carte masivă şi densă nu e deloc cel din urmă, pe o scară a importanţei. Dimpotrivă. Mă refer la pasiunea autoarei pentru propriul demers: a scrie „la cald” despre cărţi străine traduse de curînd şi a da astfel publicului românesc şansa de a descoperi la timp scriitori străini contemporani. Un asemenea volum ar fi meritat să apară la o editură mare, cu bună difuzare, măcar din considerentul că majoritatea autorilor cuprinşi în carte au apărut, în traduceri, la Humanitas şi la Polirom. Călătorii în bibliotecă e un ghid excelent de lectură, însă ghidul se găseşte mai greu decît obiectivele pe care el le descrie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara