Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

uricele şi iscusinţele limbii:
De la urbe la hrubă de Andrei Ionescu

„Hruba se aseamănă întrucâtva cu construcţia căsoaiei şi s-ar putea zice că hruba este căsoaia omului sărac.” (Pamfile)

Este urbs, urbis un cuvânt dispărut? De bună seamă, riguros vorbind, dacă-i cerem să fi evoluat cu o fidelitate fonetică şi semantică deplină sau nemişcătoare, atunci ajungem la încheierea că urbs, urbis este unul dintre acele importante cuvinte latineşti, care s-au pierdut în perioada brutalei distrugeri a vieţii urbane pe tot cuprinsul Imperiului.

La noi, în latura de răsărit, unde năvălirile au fost mai pustiitoare ca oriunde, toţi istoricii limbii insistă asupra faptului că după secolul al V-lea viaţa orăşenească a înregistrat o dispariţie „aproape totală”, precizând (Gh. Ivănescu) că dispariţia este „aproape” totală numai fiindcă n-au fost distruse totuşi complet şi s-au putut reface intermitent unele oraşe de pe malul Dunării ca Dierna, Sucidava, Turris, Bărboşi.

În procesul de ruralizare rapidă au dispărut, împreună cu aşezările, şi termenii care desemnau viaţa urbană, aşa cum a semnalat încă Ovid Densuşianu, apoi, în mod sistematic şi minuţios, Sextil Puşcariu, care s-a ocupat de cuvintele villa, forum, platea, strata, la care se poate adăuga desigur urbs,urbis, termenul care desemna oraşul înconjurat de ziduri, aşezarea cea mai caracteristică a vieţii urbane.

O astfel de aşezare fortificată, oraşul propriu-zis de mai târziu, nu dispare însă, pur şi simplu, prin volatizare. Când locuitorii organizau apărarea, oraşul era asediat de năvălitori şi, la refuzul capitulării, era dat în pradă şi incendiat. Era trecut prin foc şi sabie. În urma oricărui incendiu rămâne totuşi ceva. Acest ceva sunt ţăndările. Când nu mai există urbea, care a fost rasă de pe faţa pământului, rămâne în loc ceva: la suprafaţă, acolo unde se înălţa oraşul fortificat mai există ţăndări şi grămezi de cenuşă, mai există hârburi şi ziduri sparte şi năruite, iar dedesupt, în subteranele oraşului, mai există şi acolo ceva: hrubele.

După trecerea primejdiei, locuitorii se întorc la locul de pomenire şi ridică o nouă urbe pe ruinele celei vechi. Aşa s-a ridicat, probabil, în zona vulnerabilă de câmpie, oraşul Ţăndărei. Din ţăndări (de la incendere) şi din grămezi (de la cremare) de cenuşă, în care, scormonind, bieţii oameni izgoniţi şi adăpostiţi o vreme în desişul pădurii găseau ici-colo hârburi de oale sparte şi ulcele ciobite.

Trebuie să mai spunem aici că în latină există un adjectiv în trupul căruia urbea se contopeşte cu incendiul, mistuite de combustia aceleiaşi cremaţiuni: urbicremus = care arde oraşele. Iar la 1055 e consemnat ca termen militar (la Guţu) substantivul urbicapus = cuceritor de oraşe.

O importantă aşezare fortificată a existat în Muntenia tot într-o zonă expusă şi tot în perioada de care ne ocupăm, anume cetatea Dridu, al cărei nume s-a presupus că vine de la un cavaler pe care-l chema Dietrich, dar la fel de plauzibil, ba chiar mai probabil încă este că numele se trage de la triduo, ca amintire şi poruncă biblică pentru creştini de a înălţa din nou templul sfânt în trei zile.

Am evocat acest context de hârburi documentare rămase în urma distrugerilor provocate de invaziile păgâne în chip de pregătire pentru derivarea din năruita urbe latină a două cuvinte româneşti cu sens evident degradat, anume hârbul şi hruba.

Deşi nu mai înseamnă acelaşi lucru ca vocabula latină a nobilei lor provenienţe din vremurile normalităţii pierdute, cele două cuvinte de rang inferior constituie însă, ca mărturii lingvistice, piese extrem de preţioase pentru un trecut aflat în calea răutăţilor sau, altfel spus, piese fundamentale din dosarul militar al neamului.

Urgisită şi sărăcită, ajunsă la sapă de lemn, populaţia daco-romană şi-a păstrat totuşi un drept esenţial, însemn hotărâtor de independenţă spirituală, şi-a păstrat privilegiul de a denumi ea însăşi lucrurile înconjurătoare din propria sa existenţă. Iar acest privilegiu interior a dăinuit şi atunci când alte privilegii vechi în ordine socială s-au pierdut rând pe rând. Peste veacuri nu contenea să se minuneze un martor străin ca Antonio Bonfini (şi noi împreună cu el) că românii „par a se fi războit mai mult pentru păstrarea limbii decât pentru viaţă”. Câtă vreme rămâne inteligibilă prin uricele şi iscusinţa cuvintelor limbii, care o interpretează din perspectivă proprie, viaţa omului, oricât ar ajunge de năpăstuită, este totuşi suportabilă.

Iată câteva exemple, alese îndeosebi (după DA) cu acele accepţii ce ne trimit la originea lor în urbea latină.

Mai întâi hârbul: „O casă numai hârb”, spune Slavici despre o casă dărăpănată. A se hârbui e totuna cu a se ruina, a se nărui. Un om hârbuit este un om fără casă, hoinar.

În sfârşit, hruba, continuatoarea principală a urbei prin aceea că este o locuinţă mai mult sau mai puţin fortificată. La Uricariul găsim o pivniţă cu hrube de piatră. Drăghici pomeneş te „o hrubă de la peştera lui până dinspre partea muntelui”. Cotlonul subteran, pivniţa, peştera muntelui, beciul ascuns sunt sinonime ale hrubei, care ne trimite la urbs, urbis de odinioară.

Hruba mai înseamnă şi bordei sau casă primitivă. Exemplul cel mai concludent, luat din Pamfile, ne-a slujit de motto: „Hruba se aseamănă întrucâtva cu construcţia căsoaiei şi s-ar putea zice că hruba este căsoaia omului sărac” (s.n.).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara