Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
De sec, de frupt, de poftă de Simona Vasilache


Prînzul ecumenic are a face cu dogmatismul cam cît purced dietele noastre de azi din reţetarele cuhniilor mănăstireşti. Sau cît se apară îndărătul canoanelor (excepţiile ţin de încălecarea timpurilor...) părerile mai noi despre credinţe. Încă e, fireşte, o anume strîmtorare în vorbirea despre cele sfinte dar, totuşi, rupînd cadenţa ajunărilor şi-a dezlegărilor la dulce, de religie se poate discuta şi cu (sau de) poftă. Că-i aşa o arată un studiu recent al Ancăi Manolescu, Europa şi întîlnirea religiilor, apărut la Polirom, cu un cuvînt însoţitor semnat de Andrei Pleşu. Un eseu elegant, fără crispări şi obtuzităţi calp-savante, lucrat cu un soi de envie care mai că-ţi face-n ciudă. Citindu-l, îţi spui că la fel or fi arătat, în Anglia lui Thomas a Beckett sau la Antimul Rugului aprins (distanţele de toată mîna contează prea puţin), însemnările pelerinilor. Ale oamenilor care, cîtă vreme iscodeau, pios, după afinităţi, nu căutau să se împace, din cuviincioasă delăsare, cu datul, ci voiau să înţeleagă, drumeţind.

De altfel, cartea de-acum stă, cu un colţ măcar, pe-o alta, mai veche cu trei ani, ,Locul călătorului". Simbolica spaţiului în Răsăritul creştin, ce a primit, în 2003, premiul pentru debut al României literare (pentru care pricină autoarea strecoară, în prefaţa de la Europa şi întîlnirea religiilor, nişte mulţumiri tîrzii, dar nu mai puţin plăcute...). Ceea ce ,croşetează" Anca Manolescu dintr-o bibliografie exhaustivă şi din întrebări puse cînd trebuie aduce a macrameu cu medalioane. Din plasa cu fir straşnic şi cu ochiuri rare ies în faţă Nicolaus Cusanus, René Guénon, Simone Weil şi André Scrima. Înainte, însă, de asta, eşti poftit să treci prin gîtul unei pîlnii, pe unde se întrec să încapă ,vederi" amestecate. Este, în fond, o metodologie acolo, met'hodos, care va să-nsemne nu că mergi pe un drum, ci, mai curînd, că i te alături, schimbîndu-l după tine şi dîndu-te după el. E vorba, aşa, despre a face loc împreună. Povestea începe cu policromia Antichităţii tîrzii, ,o lume foarte colorată, în care diversitatea spirituală e vie, scînteietoare, consistentă." Zidurile cetăţilor devin poroase, prin ele circulă zvonuri şi doctrine al căror joc dezinhibat îl aruncă pe individ într-o mreajă făcută din independenţă şi instabilitate. Peste ea, ca un soi de clei, a prins, destule secole, creştinismul. Numai că religiile resimt, şi ele, schimbările de loc. În partea noastră de lume veche au venit, treptat, comunităţi musulmane, iar duhurile Răsăritului european au început să jinduiască şi la dulceaţa aromată din Orient.

E starea de lucruri de la care pleacă, sperînd să-i dea de cap, Anca Manolescu. Într-o societate aşchiată, din ce în ce mai suplă şi mai adaptabilă, religia rămîne, pînă la urmă, o problemă de gust. Dacă se întîmplă să fii un intelectual, cauţi să ştii cît mai multe despre fiecare credinţă dintr-o pornire mai degrabă documentară şi testezi vreuna par plaisir. Cînd, însă, ai chef să-ţi mai pui întrebări, anii noştri nu ţi le refuză. Doar că ecoul lor este puţin altul într-un spaţiu fără boltă, în care ne dăm de-a dura pe o dreaptă pînă alunecăm în vreo fantă. E, altfel spus, o lume funcţională, în care şi religiile trebuie să ştie o socoteală. Ele, adică, lucrează în beneficiul omului, pentru mîntuire. Una, două, o sută, convergente sau ba, dacă ne servesc interesul, le admitem. Discuţia se cuvine, însă, purtată şi în termenii adevărului, şi abia aici încep conflictele. Dacă adevărul nu ni s-a dat, vreodată, în întregime, atunci toate religiile sînt relative. Dar dacă, dimpotrivă, el poate fi întrutotul cunoscut, nimic nu-ţi dă voie să-l împarţi. Soluţia unei dispute care se înscrie mai degrabă în conturul primei situaţii este, foarte profan răstălmăcind învăţăturile, antrenamentul. Orice credinţă trebuie, cu alte cuvinte, practicată susţinut, fără să ai vreo clipă superbia de-a crede că ai obţinut ceva, o dovadă de existenţă a ceea ce venerezi, ori un zapis de bună purtare pe care să-l fluturi în faţa celorlalţi. Dintr-un asemenea unghi, religiile sînt, mai mult sau mai puţin, egal îndreptăţite să spere la desăvîrşire. E, acesta, pluralismul de facto, pe care trebuie, fiindcă e acolo, să-l admiţi. Anca Manolescu mai aduce în discuţie, ca pandant, pluralismul de jure, acela care interpretează diversitatea drept normală, corectă, nu doar ca dat inamendabil. Aşa o schimbare de perspectivă are nevoie de răsucirea de pe orizontală pe verticală de care, în toate timpurile, doar oameni anumiţi au fost în stare. Despre patru dintre ei şi despre visele lor călătoare vine vorba mai departe.

Primul de care Anca Manolescu se ocupă este Nicolaus Cusanus, un ,strateg" meticulos şi atent. El imaginează un univers oarecum în corolă, desfăşurat, şi totuşi învelind un miez. Tot el îşi închipuie un Dumnezeu-savoare, stîrnind pasiuni care nu-şi vor afla, vreodată, saţul: docta ignorantia. Înţelegerea, atîta cîtă este, e un dar al zeilor. Şi toate privirile în care sclipeşte un licăr de pricepere sînt prinse, ori de unde ar veni, de hipersensibilul ochi ceresc. Aşa se împacă religiile... Cinci secole mai tîrziu, René Guénon prinde, pare-se că din aerul timpului (istoria se întoarce...), cîteva raze. Aceleaşi fascicule pe care, la Cusanus, le împrăştia o singură sursă. Acelaşi Adevăr se drapează, după placul fiecărei tradiţii, în straie mai pestriţe ori mai sobre. Însă odată duse good old times, schimbul de haine devine o modă, ciocnirile sînt inevitabile şi spre ele ţinteşte critica lumii moderne. O critică, înclină să creadă Anca Manolescu, autoritară şi excesivă, ca tot discursul lui Guénon. E o expunere metafizică, făcută să nu se schimbe, în esenţă, ci doar să-şi rotească punctele de interes. O formulare care se potriveşte, de altfel, cu unitatea pe care Guénon o susţine riguros. Dă, pe lîngă asta, şi reţete de ,asimţire" a acestui Unu inexprimat, căutînd căi pe care absolutul se împărtăşeşte fără să se împartă: limbile, cetele de îngeri, culoarele de aer ale spaţiului. Recuperarea la care tinde el ţine, oricum, mai mult de o nostalgie de eon în declin decît de-un totalitarism revanşard, pus pe ,amenzi".

Cumva pe aceeaşi potecă înaintează Simone Weil, făcînd din credinţă un mijloc de slăbire a mecanismelor antireflux pe care viaţa, de bună seamă, le are. Un fel de-a educa, vreau să spun, cerbiciile fireşti, ca să te poţi întoarce, fără împotriviri chinuitoare, la Adevăr. Cunoaşterea e, pentru ea, universală, dar pe cont propriu. Este convingerea care a făcut-o să rămînă ,creştină pe pragul Bisericii, dar în afara ei", pe de-o parte mai liberă, pe de alta mai angajată. Felul ei de-a gîndi lucrurile i se pare Ancăi Manolescu viu spre eretic, riscînd să cadă în idiosincrazii şi-n excese. Începi acum, la jumătatea cărţii, să-ţi dai seama de ce, de fapt, referinţele de care cercetătoarea se ocupă nu sînt dintre cele ,bătute". Sînt păreri şocante pentru vremea lor, ieşite mai degrabă din nişte intuiţii cu stofă de epifanii decît din însăilări de argumente. Oamenii sînt, în teoria Simonei Weil, creaţia unui Dumnezeu narcisiac. Nenorociţi, adică deplin goliţi de ei înşişi, ajung, de-abia atunci, vasele de sticlă subţire ,prin care trece Iubirea divină a lui Dumnezeu pentru el însuşi". Între cele două foiţe ale aceluiaşi Tată stă necesitatea, cea care le mişcă necontenit pe una faţă de cealaltă. Fiindcă această necesitate, ca şi nenorocirea, nu face deosebiri, fiecare religie trebuie să-şi asume întreg universul. Aceeaşi lume li se oferă tuturor şi ele pot alege cum s-o arate mai bine.

Frumuseţea (pentru că de frumuseţe şi nu de fundamentalisme se face vorbire...) acestor întîlniri necesare se adună, ca trupul sfînt într-o bucăţică de pîine, într-un pasaj din capitolul despre André Scrima. Acela în care e descrisă minunarea părintelui cînd află că, de-un Paşte, la Betleem, liturghia creştină s-a oprit ca să se audă, din minaret, ,chemarea muezinului la rugăciune". Între o cîntare şi alta s-a consumat, absorbită egal de amîndouă, o secundă de tăcere. O a treia ,voce", aceea a misterului care stă să se spună. Despre el şi despre ospitalitatea cu care trebuie primit, indiferent de unde vine, scrie André Scrima. Despre discipoli şi despre fermecătorii ,străini" de la care ai de învăţat. Sau de amintit.

În concluzii revine, printre rînduri, nevoia de memento. Din axa pierdută care ducea în sus au rămas în lume nişte cioburi pictate şi cu ele s-a alcătuit un mozaic. Privindu-l fără părtinire, dar nu fără pasiuni, poţi să-ţi mai dai seama cum era cînd viaţa noastră stătea pe verticală. E un exerciţiu pe care, alături de o călăuză care nu complică niciodată lucrurile mai mult decît e cazul, bine-ar fi să-l faceţi. Fiindcă, dacă deodată cu universul, devenit plan, şi gîndirea ni s-a culcat, tot ar fi ceva măcar să nu adoarmă...


Anca Manolescu, Europa şi întîlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Polirom, Iaşi, 2005, 270 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara