Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Debut pe o scenă românească de Mircea Morariu


De origine latino-americană, stabilit la Las Vegas, deţinător al unor importante premii de dramaturgie, Luis Alfaro intră în circuitul teatral românesc cu Drept ca o linie, scrisă în 1999 şi declarată drept cea mai bună piesă a anului de prestigioase publicaţii precum Los Angeles Times sau Frontiers. A tradus-o cu un remarcabil simţ al scenicităţi replicilor foarte tânarul regizor Radu Apostol care, de altminteri, i-a asigurat şi o provocatoare punere în scenă la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila. Neîndoielnic, Luis Alfaro i-a studiat cu temeinicie pe O'Neill, Tennessee Williams, Arthur Miller ori Edward Albee, de la care a împrumutat mai tot ceea ce se putea împrumuta - motivaţiile psihologice, incandescenţa relaţiilor, proeminenţa situaţiilor sociale. în Drept ca o linie e vorba despre o mamă, fostă prostituată, marcată pe viaţă de o diformitate fizică şi fiul ei, Paulie, gay, bolnav în fază terminală de SIDA, ce se reîntâlnesc, după o lungă perioadă de despărţire străduindu-se să regăsească calea comunicării afective, depăşindu-şi uscăciunea interioară în condiţiile dramatice ale unei situaţii-limită. Ca în foarte multe piese americane scrise în deceniile al saşelea şi al şaptelea ale secolului trecut, în Drept ca o linie se realizează o rafinată meditaţie asupra singurătăţii şi înstrăinării, sordidului, promiscuităţii şi mizeriei psihice la care sunt condamnaţi "dezmoşteniţii", adică "marginalii".

Luis Alfaro a conceput Drept ca o linie ca o piesă cu două personaje şi treisprezece scene, fiecare dintre acestea purtând un titlu emblematic. în spectacolul brăilean Radu Apostol a reţinut unsprezece secvenţe, perfect delimitate prin generice video, a multiplicat numărul personajelor în intenţia de a vizualiza zbaterile trupului şi spiritului măcinat de boală şi suprasolicitat de medicamente. Contaminarea cu limbajul specific filmului se dovedeşte benefică. Radu Apostol şi-a "mobilat" vizual şi auditiv în chip inteligent spetacolul. I-a asigurat o sonoritate modernă, indispensabilă, graţie comentariului muzical realizat prin colaborarea cu sound-designer-ul Vivian Papadat. Scenografa Alina Herescu a supradimensionat o seamă de obiecte-cheie - telefonul, televizorul- de care Paulie se slujeşte obsesiv încercând să suplinească astfel adevărata comunicare cu semenii. A supradimensionat deopotrivă la un moment dat, membrele celui pe care boala îl va face "doar mîini, picioare şi piele". La împlinirea ideogramei teatrale o contribuţie însemnată au coregrafia semnată de Laurenţia Barbu, montajul video gândit de Radu Grigore şi Lucian Năstase, grafica video concepută de Vasilică Ionescu. Toate elementele ce ţin de arsenalul sceno-tehnic contemporan nu "tehnicizează" în mod negativ spectacolul ci, din contră, îi potenţează nucleul iradiant de umanitate. încercarea de a defini normalitatea prin contrarii, diferenţe şi discrepanţe, pe care mărturiseşte că doreşte să o facă Radu Apostol, ar fi fost pe deplin reuşită dacă cei doi actori distribuiţi în rolurile principale ar fi lucrat mai mult la nuanţe, la elaborarea blândeţilor şi sadismelor uneori exacerbate ce le caracterizează personajele. Liliana Ghiţă (Mama) dă vibraţie tragismului conţinut al rolului, însă cadenţa nu e suficient respectată. Marius Manole e parcă prea stingher în rolul Paulie, personajului său lipsindu-i plasma fierbinte ce l-ar fi tăcut pe deplin convingător. Mihaela Trofimov, Elena Andron, Cornel Cimpoae, Valentin Terente, Emilian Oprea, în multiple roluri fără vorbe, demonstrează că noţiunea de "figuraţie specială" îşi schimbă semnificaţia atunci când alăturările de chipuri, trupuri, gesturi şi mişcări sunt lucrate cu migală, în intenţia de a institui sensuri.