Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Decembrie 2000 de Marina Constantinescu


În fiecare dimineaţă, cocoşul vecinilor mei cîntă nesmintit. Nici nu se bucură, nici nu se întristează. E plat în responsabilitatea sa. Mă uit pe foile calendarului. E decembrie 2000. Mai este foarte puţin pînă cînd cocoşul ne va anunţa zorii primei zile a noului an şi a noului mileniu. Să ştie cocoşul asta? Să ştie el că păşeşte în alt an şi, mai mare grozăvia, în alt secol şi în alt mileniu? De fapt, nici nu cred că-i pasă prea tare. Mesajul său e solitar şi ireductibil.
Aşadar, a trecut şi multaşteptatul şi comentatul an 2000, cel ce trebuia să însemne neantul lumii, sfîrşitul apocaliptic şi începutul "aleşilor". N-am fost martorii sau trăitorii unui asemenea spectacol de proporţii planetare. Am trăit doar încă un an greu, poate mai greu ca alţii, deşi am sperat să fie altfel. Teatrul nu se poate face desprins fiind de realitate. Creatorii lui vin împovăraţi de viaţa pe care o trăiesc, o viaţă dură din care boemia a dispărut. Presiunea cotidianului, şi nu mă refer aici la problemele metafizice, întinde coarda creaţiei imprimînd o tensiune negativă, distructivă. Sărăcia s-a instalat comod în traiul artiştilor. Iar tristeţea, în sufletele lor. Deşi sînt o avere cu multe carate, oamenii idolatrizează praful cărbunilor şi nu strălucirea diamantului. Artiştii sînt preţuiţi brusc şi hiperbolizat cînd mor, uitaţi sau agresaţi cînd sînt printre noi. De aceea, poate, artiştii au obosit puţin să spună că rolul lor şi al teatrului în cetate este fundamental, civilizator, că o ţară cu o cultură şi o civilizaţie îndoielnice se zbate neputincios la marginea prăpastiei. Au dovedit, în timp, că teatrul este salvator prin însuşi exerciţiul dialogului pe care-l promovează, că este o supapă vitală, că îi înnobilează pe cei care se contaminează. Vulgaritatea societăţii noastre se pare că este şi mai la îndemîna şi mai pe placul conaţionalilor noştri decît tentaţia culturală, spirituală. Sînt cauze şi efecte care fac ca şi teatrul să fie traversat de tot felul de atitudini şi tendinţe, vizibile în ultimă instanţă pe scenă, nu dintre cele mai creatoare, benefice sau eficiente. Foarte puţini creatori mai au forţa şi nebunia de a se arunca necondiţionat în marea zbuciumată a profesiei lor şi să apară sus, pe creasta valului. Foarte puţini mai iubesc repetiţiile, acel timp privilegiat în care se caută şi se prepară drumul spre ficţiune, acel timp dăruit în care fiecare se redescoperă pe sine şi pe celălalt, în care o alchimie ciudată face şi preface stări, umori, amestecă bucuria imensă cu disperarea fără de margini, ziua cu noaptea, siguranţa cu îndoiala, putinţa cu neputinţa. Puţini mai au fior în faţa misterului teatrului care îţi dă energia de a putea descoperi în fiecare zi ceva nou, nerevelat în tine, în celălalt, în cuvînt, în trup, chiar în soare şi în lună. Cu o singură condiţie: să fii curios! Curiozitatea este într-un fel amorţită de zbuciumul cotidian de a face rost de bani. Trebuie să recunoaştem că relaxarea în profesie comportă şi acest aspect. De aceea, termenii în ecuaţie au fost inversaţi: nu se mai aleargă, de exemplu, după roluri care să creeze şi să nuanţeze personalitatea şi, implicit să dea rangul şi cota. Pe primul plan a trecut cîştigul şi după aceea aura, succesul imediat şi nu acela istoric. Şi încă e ceva: mai sînt puţini boieri în teatrul românesc. Aceştia continuă să-şi iubească profesia dincolo de fiinţa lor, preferă să stea departe de jocuri şi ambiţii mici, se luminează cînd povestesc, iar numele invocate sînt copleşitoare şi luminează, în continuare, scena fie că sînt regizori, actori sau scenografi. Ei mai au insomnii şi emoţii atunci cînd este vorba de teatru.

Şi postura comentatorului, analistului a fost viciată. Teribilisme de tot felul îşi fac loc şi aici aducînd enorme deservicii tuturor. În acest an, poate mai mult ca oricînd, s-au adîncit tot felul de prăpăstii între regizor şi actor, între aceştia şi criticii de teatru. Fiecare apreciază aportul celuilalt ca fiind minor, marginal, acordîndu-şi sieşi vioara întîi. Se ajunge repede la intoleranţă, la negări, la blamări, la false ierarhii în fiecare "tabără". Nu se mai ascultă argumente, nu se mai ţine seama de ele. Şi prea puţini se strîng în jurul unei idei, urmărind, totodată, finalitatea ei. Asupra acestui subiect am să mă opresc altădată. Acum, încerc să-mi ordonez părerile şi gîndurile după un an şi să sper în bine întîmpinînd mileniul. Mi-am propus odată să contabilizez kilometrii pe care i-am străbătut cu maşina, cu trenul, cu avionul ca să merg la un spectacol, la un festival, la o întrunire în intervalul unui an. E o curiozitate pe care nu mi-am satisfăcut-o. Toate peripeţiile călătoriilor amestecă bizar realitatea şi ficţiunea, roluri, texte, relaţii, situaţii. Dimensiunile imaginarului înghit de multe ori realitatea, astfel încît spectacolele propriu-zise au fost dublate de altele jucate în gări, în vagoane, pe străzi. Orice drum spre un teatru, devine în România o experienţă, o etapă iniţiatică indiferent de vîrsta pe care o ai. Toată atmosfera pre- sau post- spectacol îşi face loc, în cele din urmă, în memoria afectivă şi face, uneori, sarea şi piperul. Anul acesta am pus în aplicare încă ceva, ţinîndu-mi o promisiune, şi ea făcută mai demult. Am evitat premierele şi mi-am cumpărat bilet la reprezentaţii eliberate de aerul protocolar. M-am familiarizat cu preţul biletelor şi cu săli dintre cele mai diverse. Uneori am parte de un public numeros, alteori număr cu greu douăzeci sau treizeci de spectatori. Unii vin îmbrăcaţi elegant, alţii nu tocmai. Sînt spectatori punctuali şi alţii care intră cînd poftesc, ca într-o sală de cinematograf. Aşa se face că în timpul reprezentaţiei se aud ronţăieli de floricele, foşnetul învelitorilor de napolitană, fîsîitul sticluţelor de Coca-cola, apă minerală etc. Se aud şi melodii foarte variate ale telefoanelor mobile. Începe o întreagă tevatură pentru a găsi mobilul. Şi el sună, şi sună, şi sună. Cînd este găsit, uneori este oprit, alteori se încing discuţii mai laconice sau mai animate, în funcţie de subiect şi de temperamentul vorbitorului. Primele cuvinte sînt: "Spune repede că sînt la teatru, în timpul spectacolului." Este o simplă formulă prin care mersul la teatru devine o afişare mondenă, de bon-ton. Aud, deseori, cum se întreabă unii pe alţii: "Ce-a spus?". Asist şi la descoperiri fabuloase şi mă emoţionez pentru tînăra mea vecină care se ţine de scaun şi murmură în barbă, la Hamlet, aproape de final: "Vai de mine, să ştii că moare şi regina!". Foaierele au farmecul lor, înainte, în pauza spectacolului şi după. Comentariile extrem de pertinente şi observaţiile fine se amestecă cu voci stridente care strigă can-can-uri "citite" prin reviste "savante", intrînd cu bocancii în intimitatea artiştilor care tocmai îşi dau duhul pe scenă. Nu mai există mister şi respect în societatea de consum. Totuşi, mă bucur enorm văzînd oameni la teatru sau cumpărînd cărţi. Mă bucur cînd întîlnesc un personaj extraordinar - doamna inginer Mihaela - aproape ubicuu, desconsiderat de mulţi, dar iubit şi apreciat de cei din familia teatrului. Această doamnă este şi o istorie ambulantă. Ştie promoţii şi spectacole de absolvenţă de la Casandra, ştie ce regizor a lucrat mai mult cu scenograful X. Vede de mai multe ori acelaşi spectacol şi observă orice evoluţie sau leneveală. Nu ratează niciodată un eveniment. Ea este în sală, chiar şi la protocol de grad zero! De curînd am întîlnit-o şi ne-am pus să comentăm anul teatral 2000. Am spus la un moment dat că mi se pare nu atît anul spectacolului de teatru, cît unul al cărţii de teatru care a avut o producţie însemnată şi calitativ şi cantitativ. Ştia titlurile, aproape pe toate, dar nu-şi procurase toate cărţile. De Sfintele Sărbători însă, am să-i completez colecţia şi am să-i înnoiesc informaţia despre ce se întîmplă prin ţară.

Este sfîrşit de decembrie şi de mileniu. S-a mai dus un an greu şi cam zăpăcit. Au mai plecat dintre noi artişti mari, de neînlocuit. S-au mai consumat scandaluri, certuri, invidii. Mă gîndesc totuşi că merită orice efort ca teatrul să existe. Privesc cu optimism şi-mi spun că focul teatrului se va stinge o dată cu ultimul locuitor al planetei. N-am să prind acel moment. Aşa încît, şi în mileniul următor am să mă bucur la toate marile spectacole, am să mă întristez la nereuşite şi am să iubesc din tot sufletul teatrul şi pe cei care-l fac.